– Eşti sigură? Ai verificat? Te-ai uitat cu atenţie?

Am crescut cu frazele astea, le-am auzit de atâtea ori încât acum, la aproape patruzeci de ani, nu pot să fac nicio mişcare, nu pot să iau nicio decizie fără să mă întreb singură în minte, de sute de ori, măi fată, dar tu chiar eşti sigură? Şi nu, de cele mai multe ori nu sunt capabilă să bag mâna-n foc pentru ceva. Şi atunci prefer să nu risc, pentru că nu ştiu să-mi gestionez interior propriile-mi greşeli. M-am surprins în ultimii ani că am adevărate atacuri de panică atunci când pierd controlul, atunci când nu sunt sută la sută sigură şi totuşi trebuie să decid dacă e laie sau bălaie. Şi dacă greşesc? Şi dacă mă înşel? Şi dacă se putea mai bine? Aşa, şi? Şi... nu ştiu, pentru că eu nu am primit răspunsul ăsta de prea multe ori.



De fiecare dată, ştacheta era sus. Acolo trebuia să ajung – după ce verificam de o mie de ori, după ce eram sigură că nimic nu mi-a scăpat, după ce mă gândeam cu groază că odată ce dau foaia nu se mai poate face nimic. Iar eu, ca şi copil, nu eram defel rebelă. Mă supuneam rigorilor cu resemnarea celui care ştie că aşa merg lucrurile pe lumea asta. Că există momente importante când ai nevoie să dovedeşti, după ce ai verificat şi te-ai uitat cu atenţie. Că dacă nu... că dacă nu, ce?! În cazul meu şi probabil al multora, greşelile erau analizate, punctate... nu pedepsite, dar în orice caz nu erau nici trecute cu vederea, nici uitate, dar nici nu se transformau într-un prilej de a găsi soluţii. Aşa că pentru mine simplul fapt de a greşi devenea impardonabil. Treptat, ajunsesem să mă pedepsesc singură, stresându-mă chiar mai tare decât cei din jur.

La şcoală, majoritatea profesorilor nu ne permiteau să ne dăm cu presupusul, ci se aşteptau să ştim – iar asta a dus la ideea că trebuie să fiu sută la sută sigură când spun sau fac ceva. Abordarea asta i-a redus pe unii la tăcere, iar pe alţii, ca mine, i-a făcut să-şi dorească să ajungă să fie fără de greşeală. Recunosc, în copilărie mi-am dorit să fiu perfectă. Să ştiu tot. Să iau numai zece şi să fiu mândria şcolii, blocului, prietenilor şi cartierului. În condiţiile astea, normal că părinţii mei nu puteau decât să se bucure de o astfel de decizie. Vai, ce copil responsabil! Sigur, când greşeam şi o mai zbârceam la lucrări, mă loveam şi acasă de aceleaşi întrebări: „dar tu ai verificat cu atenţie?” Da, verificasem, pe cuvânt că verificasem. De două ori! Și tot greșisem – înseamnă că nu e de ajuns. Lasă, îmi ziceam în gând, data viitoare o să verific de trei sau chiar de patru ori. Iar dacă nici aşa nu e bine, dacă şi aşa se mai poate strecura o greşeală, înseamnă pur şi simplu că nu sunt în stare şi mai bine o las moartă. Uitându-mă la mine cea de acum şi la mine cea din copilărie, îmi dau seama cât de tare mi-ar fi folosit un curs de dezvoltare personală. Fiţi pe pace, nu vine nici acum şi nici mai încolo momentul în care să  vreau să vă propun un astfel de curs. Asta nu e un post publicitar, ci doar unul de dat cu capul. O să vedeţi imediat de ce.

De curând, am cunoscut o psihologă care pretindea că astfel de cursuri ar trebui să fie obligatorii în şcoală. Poate că astăzi aş fi fost altfel dacă cineva mi-ar fi atras atenţia la timp că dorinţa asta de perfecţiune vine la pachet cu frica de a greşi şi implicit cu lipsa de încredere în mine în orice situaţie pe care nu o pot controla, sau că a trăi ani de zile într-o societate dominată de o autoritate de necontestat nu are cum să nu lase urme la nivel individual. Poate dacă ni s-ar fi predat în şcoală nişte ore de respect de sine aş fi fost mai sigură pe mine. Poate dacă aş fi citit la timp un studiu conform căruia cei mai buni manageri provin din rândurile celor care în şcoală mai aveau şi rateuri – pentru că aceştia se puneau adesea în situaţia de a se descurca fără să aibă garanţia succesului –, poate așa aş fi avut mai mult tupeu să mă arunc cu capul înainte. Pe când eu prefer să mă dau singură cu el de pereţi, pentru că pierd şanse şi nu văd oportunităţi decât atunci când ele sunt sută la sută sigure. Și câte sunt?

Stau uneori să mă întreb ce mă sperie cel mai tare: eşecul, mustrarea celor din jur pe care fără să vreau ajung să-i investesc cu o autoritate de multe ori exagerată, teama de consecinţe sau spaima de ridicol, de a nu mă face de râs? În plus, am observat că frica din copilărie de a lua o notă prostă s-a transformat la maturitate în spaima de a nu face afaceri proaste. Am efectiv blocaje când e vorba să dau bani. Nu ştiu dacă e bine ceea ce urmează să fac, dacă nu e riscul prea mare, dacă nu există vreo clauză ascunsă de care nu am aflat, bref dacă nu sunt sută la sută sigură, prefer să mă ţin deoparte. Şi nu e bine. Şi nu mi-e bine. Mă gândesc că dacă aş fi fost un pic mai altfel, poate dacă aş fi fost lăsată să risc un pic mai mult, dacă nu mi-ar fi păsat atât de tare de ce zice lumea şi dacă nu aş fi căutat siguranţă cu orice preţ, poate că acum, la momentul ăsta, v-aş fi scris să vă anunţ că mi-am luat bilete de avion pentru Franţa. Dar când să apăs pe cumpără, am auzit iar vocea aia întrebându-mă eşti sigură că faci bine ceea ce faci? Şi nu, n-am fost. Aşa că e doar un post de dat cu capul. Şi de asta sunt sută la sută sigură!