Disclaimer: acesta este un guest post, scris de soț.

Clasa a X-a, ora de matematică, la un liceu foarte de mate-fizică; profesorul sever, toți eram intimidați deși îl cunoșteam de un an și ceva (sau poate tocmai de-aia). Cineva tot șopotea și râdea pe înfundate undeva prin clasă; profesorul era iritat. Eu eram în prima sau a doua bancă, nu mai țin minte. Strănută Răzvan, colegul meu simpatic așezat fix spatele meu. Profesorul scria la tablă, așa că mă întorc la Răzvan și-i urez „să crești mare!” El zâmbește, eu zâmbesc, mă întorc la loc... și dau cu ochii de profesorul de mate care se întorsese de la tablă taman la pont.

– Deci voi vorbeați. Afară amândoi și nu reveniți decât după ce vorbesc cu tații voștri.

– Dar noi doar...

– Afară amândoi.

Am ieșit, ce să facem? Era prima oră de mate a zilei. La a doua oră mă găsește cuminte în bancă.

– Afară.

– Dar eu doar...

– Afară; mai vii la oră numai după ce vorbesc cu tatăl tău.

Încerc să-l acostez pe coridor:

– Bună ziua, știți, eu doar m-am întors ca să...

– Aștept să mă văd cu tatăl tău.

Două zile mai târziu, iarăși matematică, eu iarăși cuminte în bancă (poate uită!), iar mă dă afară cu același text. Răzvan rezolvase deja, îl chemase pe taică-său; rămăsesem singurul paria în afara orei.

Îl anunț în sfârșit pe taică-miu că trebuie să vină la liceu să vorbească cu profesorul. Eram îngrozit – aveam și alte bube în cap pe la alte materii și știam că odată ajuns la liceu o să le afle și pe celelalte. În fine, vine și seara zilei în care ajunsese la liceu. Ne așezăm cu toții la masă și aștept furtuna.

Nimic.

Să deschid subiectul, să nu-l deschid? Dacă liniștea e o capcană? Nu mai rabd:

– Ai fost la liceu azi?

– Da.

Și din nou nimic. Mai aștept. Nimic. Nimic! Jesus!

– Și...?


– Eh, mi-a zis că la liceu el nu e nici polițist și nici părinte. Și că n-are timp și chef să ne facă educație. Singurii care vă pot face educație sunt părinții. Așa că, dacă băiatul îmi mai face probleme, o să vă chem iarăși degeaba până aici, doar ca să vă deranjez. Mulțumesc, la revedere!

Întâmplător, pentru mine a ieșit bine. Însă tehnica mi s-a părut senzațională: nu pedepse, ci deranj. Și am început s-o regăsesc, la diverse scări, în multe locuri și contexte.

Gândiți-vă de exemplu la felul în care trebuie că negociau cu turcii principi precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și toți ceilalți. Adică pe bune, ce fel de victorii militare decisive ar fi putut repurta principele Valahiei sau Moldovei în fața puterii care nimicise Bizanțul? Negocierile trebuie să fi avut loc exclusiv în jurul ideii de deranj. „Hai șefule, lasă și mata birul mai jos!” „Nu! Bladește!” „Hai mă, nu fi țăran, că iar nu-ți mai dau nimic, iar trebuie să vii cu armata până aici, iar ne batem. Da, știu că până la urmă tot tu ai să învingi, dar merită deranjul?” Cam asta trebuie să fi fost linia discuției – negocieri nu în jurul victoriei finale (aia se știa), ci în jurul deranjului. Și era bine și pentru turci: primeau niște bani fără să se lege la cap cu daravele administrative. Mă rog, asta până când deficitul bugetar a început să-i roadă prea tare și au fost nevoiți să se deranjeze și cu alea, ca să scoată mai mulți bani; mă refer la fanarioți.

Dar gândiți-vă și invers: cum absența deranjului ne face să acceptăm compromisuri în alte direcții. Facebook, Google și Apple printre alții exploatează asta în fiecare zi: ne oferă servicii comode pe care le înghițim cu fulgi cu tot, deși știm foarte bine că există o sumedenie de probleme de protecție a intimității. Și toată lumea știe asta; altfel de ce-ar fi plătit Facebook echivalentul PIB-ului României din '92 ca să cumpere WhatsApp?

Acestea fiind spuse, nu suntem toți Mircea cel Bătrân sau Zuckerberg – cum putem folosi deranjul pentru scopuri mai terestre? Suntem deseori revoltați de ce se întâmplă în trafic, pe stradă, în mijloacele de transport în comun. Și nimeni nu face nimic pentru că simțim că n-avem cum să-i pedepsim pe cei care ne strică ziua. Dar poate că nici nu e nevoie – poate că este de ajuns să răspundem, provocând doar suficient  deranj cât să nu merite să continue. Imaginați-vă o societate în care abaterile comportamentale sunt întotdeauna „pedepsite” printr-o discuție. „De ce faci asta?” „Hai cucoană, vezi-ți de treabă!” „Aș vrea doar să înțeleg de ce reacționezi așa.” „C-așa vreau eu!” „Dar ție ți-ar plăcea dacă altcineva...” etc etc etc. Oare ar mai merita să mergi pe șina de tramvai, să pui mâna pe toate chiflele, să parchezi pe două locuri sau să înjuri în autobuz dacă ai ști că trebuie pe urmă să te justifici în conversații de felul ăsta?

Mai există un singur alt exemplu concret pe care aș vrea să-l ating aici, deși sunt convins că veți găsi multe alte modalități de a exploata puterea deranjului în viața de zi cu zi. În relația cu autoritățile avem relativ puțină putere individuală dacă ne confruntăm cu autoritatea pe terenul ei – în birocrație ori în sistemul legal. Dar avem o unealtă excelentă, pe care chiar autoritățile ne-o pun de cele mai multe ori la dispoziție: vasta majoritate a instituțiilor mari, fie ele de stat sau nu, se obligă să răspundă la sesizări și întrebări într-un interval dat. Vă sugerez să apelați la acest mijloc atunci când vă simțiți nedreptățiți; dacă puteți, mai angrenați și câțiva prieteni în demers, redactând mai multe solicitări într-un interval scurt de timp. Poate că nu funcționează de fiecare dată, dar de multe ori deranjul de a oferi răspunsuri la tot felul de cereri de felul ăsta ajunge să fie suficient de supărător încât să fie adresate problemele mai mărunte (și oricum doar la felul ăsta de probleme are sens să apelați la puterea deranjului).

În concluzie, știu că nu v-am oferit aici vreo soluție la probleme mari de viață; să fim serioși, vorbim despre înțepături de țânțar, nu de cine știe ce mișcări de kung fu. Însă viața ne oferă o sumedenie de situații în care nu avem nevoie de kung fu – și știm cu toții cât de enervante sunt înțepăturile de țânțar, așa că de ce să nu le folosim atunci când își au rostul?