Am trimis-o în tabără. Nu de schi, că acolo nu voia să meargă fără cunoscuți, ci la zăpadă și distracție, cu încă două prietene. Tot nu era bine. Că nu-i lasă să-și ia la ei telefonul mobil (pe care i-l dau doar în tabere și excursii) și că ei i se face dor de mine și că o să plângă și că, vai și-amar, ce soartă crudă! Sigur că putem să ne auzim pe telefonul supraveghetorilor, dar nah, tot nu se poate de fiecare dată când vrea ea. Și uite așa mi-am adus aminte de prima mea tabără.

Era în anul de grație 1990. Tocmai ce căzuse comunismul, apăruseră non stopurile din stațiile de troleibuz, scăpaserăm de uniformă și primeam ajutoare de prin occident. La momentul acela, eram în clasa a IX-a. Și pentru că franceza mea părea promițătoare, reușind eu, aproape de fiecare dată, să pun accentele acolo unde le era locul și să folosesc regulamentar si condiționalul, m-am trezit băgată într-un grup de copii ce urma să fie făcut pachet și trimis peste hotare, până-n Franța, unde niște familii mizericordioase aveau să ne țină pe casă-masă o lună de zile, întru fericirea noastră că aveam să dăm cu nasul de civilizație și a lor, că aveau să beneficieze de o scădere de impozit.

Încercați acum, voi, ăștia care ca și mine vreți să știți tot și toate despre copiii voștri, să vă puneți în locul părinților mei. Doi oameni umblați prin lume, cu minte în cap și spaime în suflet, ce își trimiteau unica odraslă cu avionul, în Franța pe dreapta, la niște necunoscuți despre care nu știau nimic, fără telefon, fără adresă de contact și fără nicio lețcaie – pentru că pe vremea aia nu aveai de unde cumpăra valută și nici cu ce. Până la urmă, au făcut rost cu greu de 20 de dolari pe care aproape că mi i-au cusut într-un buzunar de la rucsac, așa, just in case. Sigur că ar fi putut refuza să mă lase, dar ce părinte nu-și dorește să-i ofere copilului șansa de a ajunge în Franța – mai ales în anii ăia!

Și am plecat. Eu și încă zeci de puști, îmbarcați cu toții în avion, aterizați la Paris, împărțiți pe grupuri și puși apoi pe trenuri către diverse orașe din Franța. Povestea mea abia acum începe. Familiile franceze doritoare de români erau limitate ca număr. Ceea ce nu se putea spune și despre pilele din patria mumă. Că să-l luăm și pe X, că e fiul directoarei, hai și pe Y, că e fata profei de mate, ba să nu plecați fără Z, că ta-su lucrează la minister... și uite așa, grupulețul nostru vesel ajunsese să depășească numeric căminele primitoare ale franțujilor. Și cum nici X, nici Y și nici Z nu puteau fi lăsați de izbeliște, a fost nevoie să înghesuie surplusul undeva. Unde? Ei bine, într-un tren cu destinația „Franța pe dreapta”.

Concret, după un zbor cu avionul, o noapte în tren și un mers cu microbuzul m-am trezit că ajung undeva, spre sudul Hexagonului, în Midi, pe marginea unui lac, într-un cort imens, cu paturi suprapuse, într-o tabără pentru copiii francezi din orfelinate și familii cu probleme. Eram cu totul nouă români plus o profesoară de franceză mult mai disperată de ceea ce i se întâmpla decât eram noi. În timp ce femeia asta vedea cum visul ei de a se plimba pe bulevarde cu brutării, catedrale și magazine e măturat de mirosul greu de conserve încălzite la cantină, noi, ăștia mici, încercam să luptăm pentru supraviețuire. Și când spun asta nu exagerez defel. Prima interacțiune cu copilașii francezi a fost când o fătucă de 17 ani, proaspăt ieșită de la casa de corecție, s-a repezit direct la părul meu lung și blond și a început să mă împroaște cu o ploaie de cuvinte pe care nu-mi aminteam să le fi întâlnit în manualele de la școală. A urmat apoi o serată în cinstea noastră, a românilor proaspăt scăpați de sub jugul comunist, în timpul căreia am pendulat între înjurăturile franțuzoaicei (doamne, ce vocabular mi-a dat fata aia!) și mâna unui mulatru beat care se termina cu o sticlă de Beaujolais din care a trebuit să beau ca să nu mi-o fur pe motive de rasism.

Cel mai apropiat sat era la 5 kilometri. Și nu, nu exista niciun mijloc de transport. Așa că o luam pe jos, în șir indian, ca să ajungem în civilizație. Mă rog, vorba vine. Satul avea vreo patru străzi, o biserică, o Poștă de unde puteam suna acasă, dacă am fi avut bani de cartelă (dar nu aveam), și un magazin cu „de toate” din care, după o chetă, am reușit să ne luăm într-o seară o sticlă de Fanta pe care ne-am trecut-o din mână-n mână, noaptea, în cort, bând cu înghițituri mici și bucurându-ne ca de orice lucru nemaivăzut până atunci.

În timp ce noi, copiii (în mare aveam cam paisprezece ani) făceam progrese vizibile și nedorite la franceză, profesoara cu care eram începea încet și sigur să o ia razna de frustrarea de a se vedea blocată într-un fund de lume. Așa că, în dulcele stil românesc, s-a apucat să facă scandal. Pe bună dreptate, de altfel, căci noi ar fi trebuit să fim integrați în niște familii măcar normale, dacă nu onorabile – nu înghesuiți în corturi și hărțuiți de tineri delicvenți. Și uite așa, într-o bună zi ne-am îmbrăcat frumos (adică cu unica pereche de blugi luată cu greu de la bișnițarii ce începuseră să mișune prin București după revoluție) și ne-am dus în audiență la primăria din Rodez ce fusese alertată în prealabil de soarta elevilor români. Am fost luați cu un microbuz, depuși pe scări la Hotel de Ville și întâmpinați de autorități care, după o strângere de mână, au făcut greșeala să dorească să ne asculte oful în fața unei mese pline cu prăjituri. După două minute se mai auzea doar vocea profei care își deplângea soarta, acompaniată de plescăielile noastre mulțumite, ceea ce l-a făcut pe primar să considere că o ducem suficient de bine la corturi și că puteam rămâne în continuare acolo, dacă primeam desert măcar o dată la câteva zile. Dar, cu ocazia acestei descinderi, am văzut primul meu oraș din Franța: Rodez. Și prima catedrală. Și am auzit primul concert de orgă. Și m-am plimbat pe primele bulevarde cu brutării și magazine. Țin minte că am intrat într-o tutungerie și am stat acolo peste jumătate de oră, uitându-mă la felicitări și cărți poștale. La momentul acela, în anii '90, felicitările cu scris frumos, pe hârtie lucioasă, cu poze și plic colorat, erau culmea civilizației pentru mine.

Catedrala Rodez – sursa foto aici

Cred că trecuse deja o săptămână în sălbăticie când, într-o zi, cum ne plimbam noi prin sat, am dat peste un nene la vreo cincizeci de ani, care a intrat în vorbă cu profa. Mare greșeală. După un sfert de oră, știa deja toată povestea și prinsese mesajul că, dacă nu ne ajută să evadăm din cort, e cea mai mare lepră francofonă în viață. Așa că s-a conformat. Cum era șofer de microbuz, a venit într-o seară, ne-a luat pe toți și ne-a dus, cu mic, cu mare, la el acasă, să mâncăm și noi ca oamenii, în sânul unei familii tipice franțuzești. Doar că, vedeți voi, omul era din Sud, de undeva de la granița dintre cultura franceză cu toate hachițele ei și dulcele stil italienesc. Așa că ne-am trezit puși cu toții la o masă lungă, de lemn, în jurul căreia s-a adunat un întreg clan de tați, frați, verișori, mame soacre, bunici, mămici, pisici. Stăteau cu toții, claie peste grămadă, vorbind tare, gesticulând peste niște tarte cu prune și destupând într-un ritm halucinant sticle de vin peste sticle de vin. Când ne-a adus înapoi seara, pe marginea lacului, șoferul simpatic și empatic a decis că merităm o soartă mai bună. Așa că a doua zi s-a înființat la ușa cortului, ne-a luat pe toți cu arme și bagaje și ne-a declarat că are o casă de vacanță într-o sat pe lângă Pirinei, dincolo de Cheile Tarnului, unde vecinii sunt dispuși să ne țină pe toți și să se ocupe de noi.

Les Gorges du Tarn – sursa aici

De aici începe la douce France. După o călătorie prin munți, cu serpentine și vulturi pe cer, în timpul căreia, din cauza vârstei și nopților prost dormite în paturi de campanie, am adormit pe capete în loc să ne uităm pe geam, am ajuns în raiul pe pământ. Un sat din Cevennes, cu câteva case, cu pajiști pe care pășteau nestingheriți niște cai și cu niște oameni care s-au organizat într-un adevărat comitet de primire. Ne-au împărțit care pe unde au putut, ne-au făcut petreceri cu artificii și miel la groapa cu jar, au întins mese în curți și bineînțeles că au desfăcut sticle de vin peste sticle de vin, transformând, după miezul nopții, mesele în ring de dans. Dar nu doar atât. Dacă tot eram acolo, s-au gândit să profite de șoferul de microbuz, au închiriat un autocar și iată-ne îmbarcați, cu tot satul, cu destinația... malul mării. În autocar am reușit și noi, în sfârșit, să ne folosim cunoștințele de franceză de la școală și să cântăm din toți rărunchii Alouette, gentille alouette și Sur le pont d'Avignon, câștigând respectul puștilor din sat care, mă gândesc acum, ne credeau mai degrabă matoli, decât francofoni, la cum lălăiam în dulcea limbă a lui Molière. Și apropo de limbă: vă aduc aminte că franceza mea era, cu nici zece zile în urmă, la un nivel onorabil ce-mi permitea note bune la școală și olimpiade. Între timp, se îmbogățise spectaculos cu o infuzie de cuvinte porcoase, de înjurături și expresii, toate însă pronunțate cu un puternic accent sudist de care devenisem foarte mândră și de care am scăpat cu greu.

La mare am stat trei zile. În două corturi pe care ni le montasem singuri și în care aveam să ne înghesuim toți nouă, pentru că eram deja obișnuiți cu condițiile austere. Seara făceam foc de tabără, cântam ca nebunii, mâncam te miri ce și mai nimic, iar ziua ne bălăceam în Mediterană, ne plimbam prin Montpellier și am ajuns chiar, pe drumul de întoarcere, să trecem pe lângă delta Camargului și să vedem coloniile de flamingi roz.

Ne-am întors cu autocarul în sat, dar era evident că nu puteam să abuzăm de ospitalitatea localnicilor încă două săptămâni, cât mai aveam de stat în Franța. Disperată la ideea de a se vedea obligată să se întoarcă la corturi, profesoara și-a adus aminte că știe un cuplu de francezi din orașul Le Mans, cu care se împrietenise cu ani în urmă, în timpul unei vizite în România. Concret, oamenii ăștia locuiau fix în partea cealaltă a Franței. Dar i-a sunat și s-a văicărit că bieții copii români au fost lăsați de izbeliște și... a câștigat. A doua zi, ne-am suit în tren, cu destinația Le Mans, cu biletele cumpărate de francezii din sat și cu promisiunea că, odată ajunși la destinație, vom fi luați în primire de mai multe familii ce s-au arătat dispuse să aibă grijă de noi.

Povestea nu se oprește aici; aventura continuă. Hai însă să recapitulăm. Am plecat pentru prima dată din țară, singură, cu niște copii și o profesoară, cu o singură pereche de blugi și doar 20 de dolari, ca să stau o lună în Franța, la o familie. În paisprezece zile, am ajuns să vorbesc cu accentul din sud, să înjur ca la ușa cortului, să beau primul meu pahar de vin, să văd Rodezul, să mă plimb cu mașina pe Cheile Tarnului, să stau într-un sat de pe lângă Parcul național din Cevennes, să ajung la mare, să mă plimb prin Montpellier, să văd flamingi, să dorm în cort, să mă descurc singură – și toate astea fără să-i pot suna pe ai mei, care nu știau decât că sunt bine și sănătoasă. (decisesem cu toții să ne sunăm părinții o singură dată, să ne audă, dar să nu le spunem pe unde am ajuns că oricum nu avea rost să-i îngrijorăm, că tot nu aveau ce face). Și acum urma să plec în celălalt capăt al Franței, în Loara, de unde, o să vedeți mâine, am ajuns, într-un final, la Paris.

Și acum, până când o să aflați sfârșitul poveștii, vă dau o temă de gândire. Ia să pățească copiii noștri una ca asta, ce am face? Că de aflat, am afla, doar d-aia le dăm la ei mobilele în tabere, să ne sune. Așa-i că ne-am apuca imediat să căutăm primul zbor ca să-i aducem acasă și să-i salvăm? Sau că am face un scandal monstru școlii sau organizatorilor, obligându-i să găsească o soluție? Experiența de mai sus îmi arată că uneori e bine doar să respirăm adânc, să zicem un doamne-ajută și să ne ținem deoparte. Pentru că nimeni, vreodată, nu mi-a putut oferi aventura pe care eu am trăit-o, din întâmplare, în prima mea ieșire din țară.

Pe mâine. Sau, cum se zice, à demain!