Anul trecut s-a lansat o carte. Prietenii noștri imaginari, o culegere de Nadine Vlădescu în care treisprezece scriitori sunt invitați să vorbească despre cel sau cea cu care și-au dus sau continuă să-și ducă dialogurile lăuntrice. Nu am citit cartea, deși există în biblioteca de-acasă, de la mama. Dar de ieri mă tot gândesc la ea. Și asta pentru că mi-a adus aminte că atunci când eram mică, ai mei începuseră să dea semne de îngrijorare în fața vorbăriei interminabile pe care obișnuiam să o port cu mine însămi.

Mi-am vorbit dintotdeauna, cu voce tare, cu apelative de genul "măi, fată" sau "auzi, tu, Ioana" și continui să o fac de multe ori fără să-mi dau seama, ceea ce poate ușor să mă încadreze în categoria nebunilor care boscorodesc singuri, pe stradă. Dar lucrurile astea sunt mai presus de mine.

Momentele mele ideale? Diminețile în care, adolescentă fiind, mă trezeam în camera mea cu ferestre largi ca niște ochi deschiși cu privire fixă, și după un tur prin toate camerele, la baie și în bucătărie, constatam că eram singură acasă. Era clipa de eforie supremă în care mă invitam la o cafea și la o țigară, dădeam drumul la muzică și stăteam de vorbă cu mine însămi. De cele mai multe ori, în  funcție de melodie, de starea de spirit și de vremea de afară, imaginam scenarii în care mă jucam de-a întâmplări și momente de care îmi era dor sau doar speram că se vor întâmpla. Mă plimbam cu ceașca de cafea prin toată casa, lovind aerul cu sporovăiala mea, dând muzica când mai tare, când mai încet, trăgând cu urechea la un posibil sunet de chei în ușă, semn că s-ar fi întors mama acasă și că deci aveam s-o rog să mai stea la bucătărie ca să nu-mi strice joaca.

Eram în stare să mă țin singură de mână și să mă trag după mine, prin casă, toată ziua. Nu mă plictiseam pentru că aveam atât de multe să-mi spun, să dezbat și să mă contrazic, încât nici nu știam cum trece timpul. Din când în când, îmi repetam ca o mantră "sper că știi că nimic din toate astea nu e adevărat", îngroșând parcă cu o cretă imaginară linia dintre ce era palpabil și ce se petrecea în mintea mea. Prea vorbăreață și prea leneșă ca să pun pe hârtie tot ce-mi trecea prin cap, aveam zile când rămâneam în pijama până cobora soarele, obosită de cât gândeam cu voce tare. Revenirea pe pământ se petrecea însă odată cu lăsarea serii. Atunci, ca-n basme, eul meu se dezintegra, lăsându-mă singură, cu a nu știu câta ceașcă de cafea și a nu știu câta țigară, ambele prea slabe să lupte cu spaima mea de întuneric. Eram în stare să vorbesc la telefon toată noaptea, să accept cele mai bizare invitații în oraș sau să primesc vizite la ore nepotrivite numai să nu rămân singură peste noapte. Chiar și acum, adult fiind, cel mai bine dorm când al meu mai rămâne în sufragerie, la un film și-l știu acolo, treaz și la pândă.

Dar acum e zi. Și lumină. Al meu e la muncă, cea mică în tabără. Iar eu...hm, eu mi-am luat trei zile libere. Trei zile în care să tot vorbim măi, fată, să bem cafele, să ne imaginăm cum a fost sau cum ar fi dacă, să punem ce muzică vrem noi, să stăm în pijamale și să ne ținem de urât. Doar când o să vină seara, o să te rog să taci, ca să aud sunetul de chei în ușă.