Vorbeam deunăzi cu niște amice despre coincidențe. Adică da, suntem cu toții de acord că ele există, dar uneori ai sentimentul că destinul te joacă efectiv pe degete. Cel mai elocvent exemplu de astfel de- hai să le spunem stranii coincidențe îl am în familie. Pe bunicul meu dinspre partea mamei îl chema Lazăr. Și, ce să vezi, s-a născut în comuna Gheorghe Lazăr. Bine, poate și de aici numele de familie al neamului. În același timp, pe bunica mea paternă o chema....tataaaam, ați ghicit Lazăr. Șiii...s-a căsătorit cu un Lazăr. De unde deducem că și părinții mei au avut același nume de familie! Exact, pe amândoi îi chema la fel! Eu nu m-am căsătorit cu un Lazăr, în schimb am făcut liceul Lazăr.

Tot la capitolul coincidențe se înscrie și legătura mea cu orașul Reims, din Franța. Adică, prima dată am ajuns acolo într-un schimb de elevi. A doua oară, m-am dus pentru că mi-am făcut o prietenă. A treia oară, că mi-era dor de el. A patra oară, nu mai știu. Dar cum va sună faptul că atunci când a fost să mă trimită Radio France la un stagiu la ei în țară a ales dintre toate orașele posibile exact Reims-ul?!

Și cu Ana există o coincidență. Numele ei are o poveste. Noi ne-am căsătorit de Sfinții Ioachim și Ana, iar domnișoara a ales să poposească la mine în burtă exact de Sf. Ana. De unde și numele care  de altfel, era pe locul numărul 1 în lista de preferințe.

Și acum, doamnelor și domnilor, e rândul vostru să povestiți. Aveți exemple de astfel de potriveli ciudate în viețile voastre? Dacă da, ni le spuneți și nouă? Aveți câteva zile la dispoziție să tot povestiți.

Plânge în hohote. Lacrimi mari pe care la început dă să și le înghită, cu care se îneacă și pe care, până la urmă, le lasă să curgă.
- Dar eu te iubesc și vreau să stau cu tine!
La început, am luat-o în brațe. I-am șoptit exact ceea ce voia să audă "și eu te iubesc; cel mai tare și mai tare. Dar uneori....nu se poate să fie cum vrei tu!'
- Știu, spune cu o voce mică și plânge și mai tare.

Nu știu ce să-i mai fac. Ce să-i mai spun. Undeva, nervii încep să se întindă și parcă aș vrea să pot să opresc din priviri plânsetele deja exagerate. Serios, ce ți se întâmplă așa de grav? Aș înțelege dacă nu ne-am mai vedea cu lunile, dar așa? Doar pentru că vor trece zece zile fără mine?
- Da, dar asta înseamnă zece zile fără să mă iei în brațe, fără să mă pupi și să-mi spui noapte bună, fără....of, măcar lasă-mă să plâng!

Mă simt ciudat. Pe de o parte aș vrea să o consolez, pe de alta aș vrea să nu mai sufere așa de tare pentru atât de puțin. Aș vrea să pot avea cele zece zile departe de ea fără să știu că o dor.
- De ce nu încerci să te gândești la ce poți face cu cele zece zile care, apropo, nici măcar nu sunt așa de multe. Doar opt. Mai numără o dată ca să vezi. Ai putea să-ți faci un program, niște planuri: azi citesc, mai încolo mă joc în curte, mă uit la televizor, fac o prăjitură cu bunica, mă duc să ud grădina. Habar n-am, chestii d-astea menite să-ți ocupe timpul și mintea!
- Încerc, încerc, dar eu tot la tine mă gândesc!

Și atunci îi spun și ei ce mi s-a tot spus și mie de-a lungul vieții:
- Măi, Ana, nu poți să-ți construiești fericirea și starea de bine în jurul cuiva. Că nimeni nu poate să fie lângă tine ori de câte ori îți dorești tu asta. Nici eu, nici tata, nici iubiții, nici soțul. Așa ceva nu există în viață.
Două lacrimi mari pornesc la vale.
- Dar, mama, eu așa sunt! Nu știu cum să fac să nu mai simt ce simt!

Ana. Unsprezece ani. Îmi seamănă perfect. Ii știu lacrimile. Le-am plâns și eu. Pe aceleași. O mai fac uneori. Chiar și acum. Până când se vor usca, o iau în brațe și o țin acolo.Adormim amândouă. Când se trezește știe că nimic nu s-a schimbat. Ea va rămâne cu bunica, la țară. Eu voi pleca un pic. Și totuși, am obținut un zâmbet. Vede și ea că fericirea și starea de bine stau uneori doar într-o îmbrățișare. Doar să vină la timp. O știe și ea. O știu și eu. Ioana. Patruzeci și unu de ani.

Mother And Daughter by Saundra Lane Galloway

Se așează dintr-o dată, ca și cum picioarele i-ar fi cedat brusc și-n cădere, brațul lui se freacă de al meu. Încerc să mă dau un pic mai încolo, să nu stăm totuși așa, lipiți, fără să ne cunoaștem, dar metroul prinde viteză și mă trezesc și mai aproape de el. Are căști în urechi (văd cum îi atârnă firul) și dă din cap pe ritmul muzicii, răspândind la fiecare mișcare un iz de parfum bun, franțuzesc. Habar n-am ce e, dar știu că profit de viteza metroului să pot rămâne practic lipită de el doar ca să-l inspir. Aproape că mă pot plimba pe Champs Elysées numai amușinându-l. La prima stație decid să-i văd și fața. Până-n douăzeci și ceva de ani. Genul curățel, proaspăt bărbierit, bronzat, cu ore de sală în portofoliu și care place mamelor de fete. Într-un cuvânt, banal. Dar stai, peste capul lui, exact pe rândul din față de scaune...hm...vreo treizeci și cinci, barbă de trei zile, tricou mișto, pantofi de bună calitate și o privire cu care ai vrea să te învelești chiar și pe caniculă.

Mai am o stație până să cobor. Practic, trei minute în care să inspir și să mă pierd. Dacă s-ar putea să pun parfumul celui de lângă mine pe gâtul ăluia din fața mea! Măcar să văd cum i-ar veni, deși știu bine răspunsul. Și apoi să împrumut și eu până la Dristor picioarele ăsteia de douăzeci de ani, de stă câteva scaune mai încolo. Așa, preț de o stație, două. În loc de asta cobor. Dar zâmbesc până acasă și-mi ofer un braț de chiparoase, că tot vorbirăm de parfumuri.

M-am gândit să vă povestesc și vouă, poate nu știți sau nu vă imaginați- deși mă îndoiesc- cum merg anumite lucruri în țărișoara noastră.

Așadar, să presupunem că aveți nevoie- doamne ferește, dar mă rog, boala nu alege, vorba lui Caragiale- de concediu medical dat de un medic specialist. Primul pas, vă faceți o programare. Pasul doi, vă duceți la ziua și ora stabilită și constatați că programarea dumneavoastră nu are nicio relevanță, se stă la coadă ca pe vremea lui Răposatu'. Acceptați, că ce naiba ați putea face și vă prăbușiți docili pe un scaun pe care rămâneți preț de...două ore până vă vine rândul. Oricum, când ieșiți de la medic, mai, mai că vă vine să deschideți șampania pentru că aflați că nefericiții de după dumneavoastră- da, da, ăia de au stat și ei câteva ore bune și au avut și ei programare- nu mai prind loc. S-a terminat timpul doctorului, iar următorul interval disponibil e undeva peste vreo două săptămâni. Sigur, nimeni nu le-a expus aceste riscuri în momentul în care medicul cu pricina i-a acceptat de pacienți.

Fericit, plecați cu foicica salvatoare către medicul de familie, căci da, și ăsta trebuie să pună o ștampilă înainte de a vă prezenta cu documentul la locul de muncă. Buuun. Până acum, cu excepția celor 42 de grade de afară, nimic nu pare să riște să vă distrugă zenul. Medicul de familie e chiar cooperant și vă primește surprinzător de repede. Pac, pac două ștampile, vă rog semnați aici și aici, dați la fete cardul de sănătate, luați cardul și drum bun.

De data asta însă greșeala a fost a mea. Recunosc. M-am lăcomit. Am zis că dacă tot sunt acolo și tot plătesc de atâția ani C.A.S-ul, ce-ar fi să-mi iau inima-n dinți și să cer și o rețetă compensată. Un medicament relativ banal, dar pentru vreo șapte zile. Nicio problemă. Pac, pac, două ștampile (încă două), dați-mi cardul, luați cardul și rețeta și sănătate. Fericită și încă uimită de cât de eficient părea dintr-o dată sistemul, mă opresc în prima farmacie și întind rețeta cu mândria cu care am întins prima dată buletinul. O doamnă drăguță, în halat alb, se uită cu atenție, o întoarce pe toate părțile, se mai uită o dată și verdictul cade cu puterea unui meteorit:
- Nu se poate.
Hai că-ncepe, îmi zic și mă prefac șocată să aflu că-n țara mea există ceva care să nu se poată.
- Ce nu se poate?
- Păăăi, aici aveți gramaj de 200. Iar eu am pastile doar de o sută.
- Dați-mi atunci un număr dublu de pastile, încerc eu o variantă amiabilă și oarecum la mintea cocoșului.
- Păi nu se poate. Eu trebuie să dau exact ce scrie pe rețetă.
- Chiar și dacă nu aveți?
- Chiar.
Respir adânc și o  întreb inocent.
- Și eu ce fac?
- Puteți să plătiți sau puteți să vă întoarceți la medicul de familie să vă modifice rețeta și atunci vă servesc cu drag.
V-am spus că afară erau 42 de grade, nu? Ca să nu mă repet. Aleg să încerc la următoarea farmacie. Aceeași poveste. Mă întorc resemnată la medicul de familie. De data asta, coadă. Aștept, că tot nu am altceva mai bun de făcut în viață. După vreo jumătate de oră, ies triumfătoare cu rețeta corespunzătoare realităților farmaceutice.
Mă întorc la prima farmacie, întind deja rețeta cu un surâs triumfător și....ce-mi aud urechile?
- Aaah, nu am atâtea pastile câte scrie aici.
- Nu-i nimic, dați-mi câte aveți.
- Păi, nu pot. Nu am voie.
Deja îmi doresc să desfac șampania în farmacie, să o beau dintr-o înghițitură ca să uit. În loc de asta, întreb deja surmenată:
- Și eu ce fac?
- Vedeți că la vreo zece minute de mers, în intersecție, e o alta farmacie și acolo au. Nu e departe.
Ei nu i-am mai spus că afară sunt 42 de grade că nu avea rost, oricum reacțiile ei erau strict în funcție de ce avea sau nu avea voie să facă.

Cu rețeta în dinți și cu creierul aproape de pragul de fierbere, iată-mă și la numita farmacie. Am întins rețeta cu spaima cu care dădeam profesorului, pe vremuri, lucrarea de control la matematică. Se uită pe ea, o întoarce, se uită în calculator. Nicio reacție. Aproape că-mi permit să răsuflu ușurată că nu are nimic de obiectat, când numai ce o aud.
- Știți, avem o problemuță cu operarea cardurilor de sănătate. Apărățelul ne cam face figuri.
- Șiii? Asta ce înseamnă? întreb.
- Că poate veniți mai târziu?!
Deja vreau șampania să-i sparg capul.
- Vă bateți joc, doamnă? Mă plimb de aproape două ore pentru o amărâtă de rețetă.
- Nu aveți pe cine să trimiteți?
- Copilul meu de unsprezece ani e bun?
Se pare că asta a impresionat și apărățelul care brusc s-a decis să funcționeze. În trei minute, rețeta mea fusese introdusă și acceptată de sistem, procesată și acum mă uitam emoționată cum farmacista așeza cutiuțele cu medicamente în fața mea.
- 50 de lei, vă rog.
Brusc, mă trezesc din beție.
- Păi, nu e compensată?
- Ba da, dar doar în proporție de 30%. În plus, dacă ați fi avut gramajul de două sute în loc de o sută, ar fi fost mai ieftin. Dar așaaa....50 de lei, vă rog.
Inutil să vă spun că nu am mai avut bani de șampanie. Și oricum, scria pe prospect că e interzis alcoolul pe perioada tratamentului. Și oricum nu mai aveam chef. Și era și prea târziu.

Primul meu examen de la facultate a fost un fiasco. L-am picat cu zgomot, eu și încă jumătate de an. Materia- Istoria Franței. Motivul? Nu am știut un an legat de domnia lui Francisc I și uite așa, am ajuns să-mi încep prima sesiune cu o restanță. Pentru aceia dintre voi care ați trecut pe la Litere, probabil vă mai aduceți aminte că sesiunile de vară păreau fără sfârșit- câte douăsprezece, treisprezece examene, de multe ori și două pe zi, la sfârșitul cărora ieșeai absolut amețit de atâtea cafele, țigări, nopți nedormite și cărți citite în paralel.

Acest prim examen picat a reușit însă să mă destabilizeze atât de tare (în principal datorită motivului, căci serios, un an în plus sau în minus din domnia respectivului Francisc nu avea nicio importanță), încât din momentul acela am început să devin atentă la semne. Cum de învățat, am decis că nu pot mai mult, îmi inventam diferite superstiții. În cap de listă: tricoul norocos. Normal, nu orice Tshirt banal, ci unul alb pe care mi-l cumpărase un prieten de la Paris și pe care scrisese un mesaj cu o cariocă într-o zi când ne găseam amândoi între picioarele Turnului Eiffel. Care mesaj era în franceză, căci și omul era francez și pe care toți profesorii țineau să-l citească cu voce tare înainte de a mă lăsa să-mi spun lecția. Nu era nimic porcos sau romantic, dar deja era un ritual: eu aveam același tricou la toate examenele (nu vreți să știți cu câtă grijă trebuia să-l spăl în  fiecare seară să nu iasă carioca), iar profii se încăpățânau să citească mesajul de fiecare dată, cu voce tare. La sfârșitul sesiunii, eu aveam toate examenele luate, iar Catedra de franceza recita în cor, textul de pe tricou. Care tricoul nu mai există. Sau poate că a rămas într-un fund de sertar după ce și-a făcut treaba. L-am avut și la restanța de la Istoria Franței. A funcționat. Apoi, l-am rătăcit. În anul următor, începusem să nu mai cred în superstiții semn că uneori un an în plus sau în minus contează.

Astăzi însă mi-am adus aminte de el. Și mă gândeam că dacă l-aș găsi, l-aș îmbrăca și aș aștepta. Aș aștepta să-și facă vraja. Căci de dorit, știu ce-mi doresc. Am o listă întreagă. Pe puncte. Și toate sunt importante. Și cumva mă simt ca în sesiune. Multe examene în puțin timp, iar eu, vă spun sincer, mai mult decât am învățat, nu mai pot învăța.