Ce fac mamele de ziua lor? Vorbesc despre copii, ce altceva?! Acum câteva zile, undeva pe facebook, am asistat, din întâmplare, la o discuție între mai mulți părinți. Subiectul? Ei bine, defectele celor mici. Ba că unii sunt dezordonaţi, ba că alţii sunt plângăcioşi, unii prea sensibili, alţii prea vocali. In fine, fel de fel de probleme specifice vârstei. Cu această ocazie însă, am remarcat ceva: la fiecare problemă a copilului, noi, părinţii, începem să ne dăm de ceasul morţii şi să ne întrebăm ce să mai schimbăm la noi ca să rezolvăm situaţia. Mi se pare că a devenit de modă veche obiceiul ca cel mic să se adapteze lumii şi rigorilor ei. Mai nou aşteptăm ca lumea întreagă să facă eforturi de adaptare. Cu tot parentingul acesta modern- nu zic că e rău, deşi cam excesiv după gustul meu- copiii noştri nu prea mai sunt dispuşi să facă lucruri, fiindcă aşa trebuie sau aşa a zis mama.
Sunt de acord că pentru a creşte armonios şi împăcat cu el însuşi, un copil are nevoie să se ştie în primul rând iubit şi securizat și nu obligat să câștige afecțiunea părinților (vă aduceți aminte cum ne stresam să luăm note bune ca să fie ai noștri mândri de noi). Dar de aici până la a ajunge să ne reinventăm noi, cu totul, ca nu care cumva să traumatizăm copilul, e cale lungă. In primul rând, un copil are nevoie de limite şi de autoritate. Mare nevoie. Pentru că în felul ăsta el se va simţi protejat. Apoi, are nevoie să i se spună nu şi trebuie, măcar din când în când. Normal că va protesta. Păi nu așa l-am învățat? Ştiu și eu ce efect au lacrimile lor asupra noastră. Credeţi-mă, la 13 ani cât are fiică-mea, nu sunt doar lacrimi, mai vin la pachet şi cu fraze de tipul aş vrea să mor, nu vreau să te mai văd niciodată, lasă-mă în pace, etc. Aţi înţeles voi! Dacă aveţi sentimentul că lucrurile cu care vă luptaţi acum vor trece cu vârsta, ei bine, daţi-mi voie să vă dezamăgesc: nu, nu trec. Şi nu doar că nu trec, dar copiilor nici măcar nu li se va părea necesar să corecteze ceva, obișnuiți fiind că dacă mama și tata au ajuns să facă schimbări radicale în viaţă, de dragul lor, atunci și societatea va fi gata să facă acelaşi lucru.
Vorbeam mai demult cu o mămică corporatistă care-mi spunea cum fiica ei merge la concursuri şcolare doar dacă ştie că pentru premiul întâi va fi recompensată într-un fel. Când am căscat ochii mari, mi-a zis că toţi tinerii din ziua de azi aşa funcţionează: au nevoie de recompense imediate pentru a se pune pe treabă. Acum, întrebarea este: şi noi ce facem? Sigur că încercăm să ne adaptăm actualei societăţi cu bunele şi relele ei, că doar nu o să ne întoarcem pe vremea noastră când, de multe ori, copiii erau văzuţi ca un fel de specie inferioară în economia multor familii. Dar mi se pare primejdios să tot apelăm la fel de fel de tertipuri şi de soluţii, aşa zis chield friendly, nu care cumva să traumatizăm copilul și să ajungem să ne arate facebookul cu degetul. E foarte greu, ca părinte, să faci față asaltului de perfecțiune părintească ce răsare la tot pasul în mediul online. Iți vine să-ți pui singur cenușă în cap când vezi cum fel de fel de specialiști, mai mult sau mai puțin reali, nu mai prididesc cu sfaturile, în timp ce la tine acasă, nimic nu pare să funcționeze.
Nu e nevoie să mă uit la vecini, peste gard. E suficient să analizez ce
se întâmplă în propria mea ogradă unde adolescenta din dotare se
răzvrătește și se războiește cu toată lumea, la orice oră din zi și din
noapte. Dacă acum câțiva ani era încă drăgălașă și caraghioasă în felul
ei matur de a vedea lucrurile, acum, această maturitate avant la lettre
de care am văzut că suferă mai toată generația copiilor noștri are și efecte negative. De
exemplu, e foarte greu să înțeleagă și deci să se conformeze unor limite
impuse de vârstă sau de context. Pentru că, îmi pare rău, dar la doisprezece, treisprezece ani nu
poți tu decide ce e mai bine, din simplul motiv că la această vârstă încă nu ai suficient discernământ. Dar cum să-l determini să facă ce-i spui, fără să-l superi și să-l frustrezi? Vreți părerea mea? N-ai cum. Pubertatea și adolescența vin la pachet și cu multe frustrări. E momentul în care copiii vor aplica tot ceea ce i-am învățat (să fie siguri pe ei, să ia decizii, să nu se lase călcați în picioare, să se lupte pentru drepturile lor, să-și susțină punctele de vedere) în primul rând în relațiile cu noi. Vorba unei prietene (reale, nu de pe facebook): își fac mâna pe noi! Din păcate- și eu aici văd o diferență mare față de generația părinților noștri- noi o luăm personal. Prima întrebare atunci când copilul face o criză nu mai este ce să fac, ci ce fac greșit? Și o să vă spun ceea ce mi-a spus mie Ana mea acum ceva vreme: am și eu voie să mă enervez, fără legătură cu tine, mama! Nu e totul despre tine!
Revenind la parenting și educație. Vouă nu vi se pare că ne agităm totuși prea mult când e vorba de creșterea copiilor? Oare toată presiunea asta pe care o punem pe noi, nu sfârșește să apese și pe ei? Țin minte când o colegă de la birou mi-a povestit despre nepotul ei care, pe la vârsta de unsprezece ani, i-a spus maică-sii "auzi, n-ai putea să mă pedepsești și tu și să taci, în loc să-mi ții morală de azi dimineață?" Am senzația că generația actuală de părinți nu reușește să-și asume rolul de adult. Vrem să fim prietenii copiilor, vrem să ne considere cool, să se distreze cu noi, și mai puțin să fie integrați și integrabili în societate. Incercăm să-i protejăm de tot: de cea mai mică suferință, de cele mai mici nedreptăți, de eșecuri și după aceea ne mirăm că o notă proastă sau o privire aruncată pieziș le provoacă depresii. Mie mi-a luat destul timp să-mi dau seama că pentru Ana eu trebuie să
fiu un model. Chiar dacă a ajuns la vârsta la care fetele simt nevoia să
se distanțeze de mame și să-și caute propria lor identitate, până la
urmă modelul matern rămâne și involuntar, îl va reproduce mai târziu. Cred sincer că pentru a putea să creștem copii echilibrați, avem voie și nevoie să fim fericiți ca părinți și ca oameni. Avem nevoie să ne vedem și de noi și să nu ne simțim vinovați că nu gravităm în permanență în jurul copiilor. E prima lecție despre independență pe care o primesc. Copiii nu au de ce să fie responsabili pentru fericirea noastră. E o sarcină prea mare pentru ei.
Datoria unui părinte este să-și protejeze progenitura de rele, nu de reguli. Nu e nimic rău ca atunci când te duci la un spectacol şi ai în spate un puști care pocneşte cu picioarele în scaun, să te întorci şi să-i atragi atenţia (dacă nu o face altcineva) în loc să înduri o oră şi jumătate de lovituri în coloană, pentru că e mic și agitat. Ai un copil care nu vrea să citească nimic din ce i se dă la şcoală? Da, sunt de acord, unele texte sunt depăşite, triste, urâte şi plictisitoare. Dar să ştiţi că într-o zi s-ar putea exact la fel să i se pară şi materia de a VI-a la Geografie sau la Istorie. Şi, ce să vezi, obişnuit să facă doar ceea ce simte el că are rost, o să refuze să înveţe pe motiv că nu-i place profa sau că nu-l interesează lecţia! Sigur, o să vină şi cu argumente, unele poate chiar pline de sens. Daaar... să nu vă surprindă dacă mulţi părinţi vor fi gata să lupte să schimbe mai degrabă profa decât să-i spună copilului că în viaţă mai faci și ce trebuie, nu doar ce vrei.
Am senzația că părinții din ziua de azi văd peste tot numai dușmani: zahărul, pâinea, e-urile, poluarea, ouăle de la supermarket, plasticul din jucării, vaccinurile, paracetamolul, poluarea, hainele din poliester, filmele triste, regulile, profesorii, lecțiile pentru acasă, taberele unde nu se mănâncă bio, plânsetele, jocurile cu mingea, ciocolata, etc. Dar și mai crunt decât toate astea, este, după părerea mea, un părinte care nu-și asumă rolul. Un părinte atât de speriat să nu piardă din iubirea copilului, încât se dovedește incapabil să rezolve, să reziste și să găsească soluții. Un părinte adult. Poate că, mă gândesc, ar trebui să începem educația copiilor noștri, crescându-ne întâi pe noi.
