Te iubesc! Asa-i ziceam lui tata până-i simţeam zâmbetul la capătul firului şi el îmi spunea şi eu, iubita mea, si eu. Mie îmi plăcea să-mi spună cineva iubita mea. Atât. Să o spună, să o repete, să elibereze consoane şi vocale în aer i u b i t a care apoi să vină spre mine, să mi se ofere, să aştepte să le iau şi să le zornăi în faţa tuturor, spunând că sunt ale mele. Erau doi băieţi la mine acasă. Colegi de clasă. Matei şi încă unul pe care nu mai ştiu cum îl chema. Veniseră la mine, după şcoală, că eu aveam video. Era un film cică faimos, dar noi am dat pe repede-nainte exact când ei erau în pat şi el ridica pătura ca să o vadă pe ea goală. G o a l ă! Cu o vocala mai puţin decât iubită. Şi cu o consoană mai puţin, ca şi cum unele lucruri trebuie să rămână constante, De exemplu, lipsurile. Băieţii îşi dădeau coate. Aveam vreo doisprezece ani. Abia îmi venise ciclu. Când bărbatul ăla a ridicat pătura, nu ştiu de ce am simţit nevoia să strâng picioarele. Apoi l-am sunat pe tata. De fapt, m-am dus să sun pe cineva. Nu le-am spus pe cine. Doar voiam să zic cuiva te iubesc cu toată gura şi să-i fac pe ăia doi să-şi dea iar coate. Mă gândeam că a doua zi, la şcoală, toată lumea o să creadă că am iubit. Ştiam că Matei nu va putea să-şi ţină gura. Dar el le-a povestit despre femeia de sub pătură. Bă, le zicea el băieţilor strînşi la banca lui şi a celuilalt pe care nu mai ştiu cum îl chema.  Vă daţi seama? Aia era goală! Trei vocale.  Dar nu alea bune.