Vreți să știți cum arată viața cu o adolescentă? Când nu ne certăm, ne abținem. In mare, cam despre asta este vorba. Nu vă imaginați că lucrurile se întâmplă treptat. Nicidecum. Nu e ca atunci când ai avut, totuși, nouă luni la dispoziție să te obișnuiești cu ideea că urmează să fii părinte. Adolescența vine dintr-o dată. Sigur, în teorie, știi și tu lucrurile astea; ba chiar când copilul e mic și tu stai și citești fel de fel de chestii de parenting menite să te fac mai bun, mai calm și mai ales mai iubit, aproape că ești convins că la voi nu va fi ca la alții. Păi noi ne spunem tot, și la noi acasă ținem cont de nevoile unora și altora, iar eu am încredere sută la sută în a/al mea/meu, etc. Ha! Câtă naivitate! Si știți de ce? Pentru că adolescența nu e despre voi, ci despre ei. Despre ăștia micii care, dintr-o dată, se trezesc luați pe sus, dați de pământ și obligați să trăiască într-un roller coaster hormono-sentimental la capătul căruia speră să iasă teferi. Probabil că vă întrebați- bine și noi ce trebuie să facem? Nimic. Iar asta, după mine, este cel mai greu.

Să vă dau un exemplu. Să zicem că sunteți părintele unui copil de 12-13 ani care, ca orice copil, își dorește lucruri. Iar voi, ca orice părinte, vă dați peste cap să le îndepliniți, nu care cumva să-i vedeți dezamăgirea în priviri sau, și mai rău, să vă treziți cu replici de genul: sigur, tu nu auzi niciodată ce cer eu/ am înțeles că nu se poate și zdrang ușa de la cameră/ asta e, o să aștept să cresc și să pot să fac ce vreau, etc. Spuse pe un ton tăios, eventual și cu niște lacrimi în ochi, cuvintele astea au darul să vă facă să vă simțiți mizerabil și extrem de neiubiți. Așadar mai bine vă chinuiți și încercați să-i faceți pe plac pentru un pic de liniște. Și de iubire! (fie vorba între noi, cam despre asta este totul) Doar că speranța că după asta va fi bine moare prima. E doar o iluzie. Imediat ce dorința îi este îndeplinită, copilul de 12-13 ani va continua să fie nemulțumit. Poate chiar și mai tare decât înainte. Și știți de ce? Pentru că nemulțumirea asta care îl doare pe dinăuntru nu se poate rezolva cu nimic din exterior. Nu trece decât cu vârsta. Așadar, faptul că el continuă să se simtă nefericit chiar și după ce primește ce cere îl aruncă într-o zonă de teamă care se va traduce prin agresivitate. Asta e! Incă o dată, nu are legătură cu voi, ci cu el! In rarele momente de acalmie, Ana mea îmi spune "uneori simt că am un fel de spiriduș pe umărul stâng care îmi zice hai, țipă, țipă, țipă!" Și atunci, țipă. La mine, de cele mai multe ori. Motivele sunt de obicei pretexte. Un fel de supape pe care și le crează ca să poată să se răcorească.

In consecință, după ce a cerut insistent la Londra care, zicea ea, e "Parisul meu, mami"- iar voi știți ce vrea să spună asta-  copila mea de treisprezece ani a bodogănit zece zile, și-a târșâit picioarele în urma mea, pe stradă, întrebând din două în două minute "da' acum uuuunde mai mergeeem?", nu m-a lăsat să-i fac poze, și-a dat ochii peste cap în fața fiecărui monument și a stat cu nasul în telefon de fiecare dată când încercam să leg o conversație. M-a enervat? Oh, da! Ce am făcut? Păi, tocmai ce v-am spus că e de făcut: nimic! Pentru că am înțeles un lucru (e drept că mi-au trebuit aproape doi ani de terapie pentru asta)- că indiferent ce voi face,  ea tot la fel se va purta. Și atunci am decis să o las în pace. Complet. Să fac programul așa cum vreau eu, să mă bucur de vacanță, de oraș și de soare și să admit că Ana va fi un partener de călătorie indiferent și cârcotaș. Și că nu are rost să mă simt responsabilă sau vinovată că ea nu se poate bucura așa cum probabil și-ar fi dorit. Posibil că e deja la vârsta la care are nevoie mai mult de prieteni decât de părinți, ca să-i fie bine. In plus, adolescentul vrea ca lumea din jur să fie în permanență conștientă de nemulțumirile lui; așa că nu-și dă voie să zâmbească prea mult, să se simtă bine ca nu cumva, doamne-ferește, să crezi că i-a trecut! Sentimentul meu de vreo doi ani încoace e că rolul meu în ochii Anei e să fiu de vină. Pentru tot. Așa poate ea să-și manifeste furia. E trist și nedrept, dar încă o dată, nu e despre mine.

La Londra, am făcut eu programul. Am întrebat-o de vreo câteva ori ce și-ar dori să facem, a făcut greșeala să răspundă absent și vădit plictisită "mi-e egal", așadar am decis să profit. Am renunțat rapid la ideea de a vedea mai mult entuziasm pe fața ei. Se pare că și dacă există, îl ține bine ascuns! Doar din când în când, între două furtuni, mai apare la suprafață copilul din ea și atunci se lasă să râdă, să ceară îmbrățișări și înghețată sau să plece din parc, târând vreun băț după ea. Apoi, ca și cum ar fi făcut o indiscreție, redevine ursuză și nemulțumită.

Am citit într-o carte că atunci când sunt pradă furiilor și par de nestăpânit în agresivitatea lor (Ana țipă, plânge, e sarcastică până la impertinență), ei așteaptă ceva. Pe de o parte, așteaptă să rezistăm, să nu ne mișcăm de lângă ei și să-i iubim chiar și când se poartă îngrozitor. De fapt, așteaptă să-i iubim mai ales când se poartă așa pentru că, la vârsta asta, lor le este imposibil să se iubească pe ei. Asta trebuie să o facem noi. Iar pe de altă parte, așteaptă o întrebare: ce pot să fac să te ajut? Surprinzător, ei știu răspunsul. Doar că de cele mai multe ori, nouă ne este greu să-l acceptăm. Știți care e? Nimic. Doar să stăm pe loc, la prindere. Iar în timpul ăsta, cât ei se chinuie să crească, să ne dăm voie să ne ocupăm și de noi. Nu le luăm nimic. Ba dimpotrivă. Cred sincer că singura modalitate reală de-a face față adolescenței copiilor noștri este să ne facem fericiți pe noi, fără legătură cu ei. Pentru că neiubirea lor este atât de mare și de crudă, că e greu să-i reziști fără să suferi și tu și să o iei personal. Iar suferința produce agresivitate. Așadar, dacă intrați în jocul lor sperând să restabiliți ordinea, veți ieși storși și înfrânți. Or ei au nevoie de părinți puternici și fericiți care să nu pună presiune pe ei, așteptând dovezi de iubire. Pentru că nu au de unde. Nu încă.



Dacă vi s-a părut interesant, un like și un share ar prinde bine.