Și iată că nu a trecut! Referendumul, despre el vorbesc. Și știți ce m-a surprins cel mai tare? Că am fost sigură că o să se valideze, sigură că vor strânge suficiente semnături. Și știți ce e cel mai trist? Nu doar faptul că eu și mulți alții ca mine am fost ferm convinși că nu are rost să facem nimic pentru că dacă ăștia se decid să fure, apăi fură frate, dar că și ei (oricare ar fi ăia- partide, BOR, coaliții sau alianțe) erau siguri că frauda e doar o chestiune de voință, nu și de putință. Și totuși, nu a trecut.

Sigur, putem discuta mult pe această temă, putem să facem scenarii fel de fel, cum că pe foaia aia nu scria clar gay și deci oamenii nu au înțeles ce trebuie să facă, sau că n-au vrut să-și miște fundul până la urnă pe degeaba sau că, pur și simplu, o parte de electorat a plecat în weekend, profitând de vinerea liberă de dinainte sau că boicotul a reușit pentru că românul oricum nu dă doi bani pe vot și deci preferă să stea acasă.

Dar chiar și așa. Eu, personal, am trăit referendumul cu fatalitatea ciobanului mioritic. Mă uitam cum la închiderea urnelor participarea era clar sub pragul de 30% și mintea mea nu putea gândi decât un singur lucru: las' că până mâine dimineață găsesc ăștia o cale să mai facă rost de vreo 10 procente. Psihologic vorbind, suntem un popor copil. Obișnuiți cu autoritatea, așteptăm să ni se spună ce să facem și acționăm ca să evităm sancțiunile și pedepsele, nu ca să obținem beneficii. Infantilizați de comunism, ne simțim pierduți fără niște conducători care buni sau răi, ne dau sentimentul de apartenență.

Doar că iată, referendumul ăsta a arătat, mie cel puțin, că a venit din urmă generația asta, Y și a început încet- încet să ne crească spre adolescență. Ceea ce s-a întâmplat zilele astea și mai ales felul în care s-a întâmplat mi-a arătat că sunt șanse să ni se  termine, în sfârșit, copilăria. Spre deosebire de cei mici, adolescenții sunt imprevizibili, independenți, greu de strunit, curioși, ba apatici, ba energici, vocali, blazați, uneori egoiști, de multe ori dezordonați, teribiliști, dornici de atenție și de schimbare. Vă spun eu, că am una exact așa acasă. Ei nu vor să asculte sau să facă ce li se spune, iar asta va fi o mare problemă pentru toată această masă de politicieni formată în comunism și care nu știe să acționeze altfel. Va fi probabil un soi de conflit între generații la nivel de țară și bine ar fi ca cei de la putere să-și aducă aminte de vorba aia "vai de părinții ce n-ascultă de copii".


Dacă v-a plăcut articolul, multumesc pentru like și share.