vineri, 5 octombrie 2018

Pentru că aşa vor ei

De-a lungul ultimilor ani s-au tot întâmplat lucruri revoltătoare. Ba cu Roşia Montană, ba cu legile justiţiei, ba cu lipsa medicamentelor, ba cu una, ba cu alta. Cumva, mi se părea că există o normalitate suficient de mare şi de puternică capabilă să tragă balanţa în partea cealaltă. Mi se părea că acolo, în bula mea, eram încă în siguranţă. Că puteam să-mi trag pătura peste cap şi să aştept să treacă. Să dispară o generaţie de comunişti înrăiţi, needucaţi şi corupţi şi să ajungă, în sfârşit, în poziţiile cheie ale societăţii, generaţia astora mici, ăstora de cresc cu facebook şi Internet, dar care, în ciuda educaţiei din şcoli şi uneori chiar din familii, sunt adepţii  valorilor occidentale.

Acum însă mă simt nu doar scârbită, dar mai ales speriată de tăvălugul ce iscă să vină peste noi. Poate că nu va fi cazul. Poate că doar o să se arunce iar cu banii pe geam în timp ce la ţară, oamenii îşi vor face în continuare nevoile în curte, îşi vor pune copiii la muncă şi-i vor culca nemâncaţi fiindcă nu au de unde să le pună pe masă. Poate că e doar praf în ochi care să ascundă mai bine problemele reale pe care le are ţara în clipa de faţă. Ceea ce este însă înspăimântător este că o astfel de consultare populară chiar are loc. Că o ţară se mobilizează să facă ceva nu doar inutil, dar care se naşte din pură răutate şi ignoranţă.  Referendumul pentru redefinirea familiei nu are nicio noimă, decât să ne demonstreze că dacă vor, pot. Orice. Şi asta e înspăimântător. Pentru că mâine subiectul poate fi altul. Oricare altul: avorturile, religia în şcoli, obligativitatea căsătoriei, pedeapsa cu moartea, ieşirea din UE, alegerile. E o formă numai bună să-i dea omului sentimentul de putere, senzaţia că şi el contează, că şi el are ceva de spus, chiar dacă i se şopteşte ce să spună. Când nu există niciun plan şi nicio voinţă de a construi ceva, cea mai bună metodă ca să arăţi că exişti este să distrugi.

De două zile, stau sub pătură şi simt cum sunt pe cale să pierd controlul asupra propriei mele vieţi. Da, recunosc, mi-e frică. Poate că nu e cazul. Dar dacă e? Şi ştiţi ce mă sperie cel mai tare? Că-mi voi da seama prea târziu că pereţii bulei mele nu mai folosesc la nimic. Că va trebui să mă uit în ochii copilului meu şi să-mi cer scuze că nu am fost suficient de pe fază ca să-l pun la adăpost. Pentru că, de data asta, mă simt direct ameninţată. Nu mai este vorba doar de principii sau de valori, ci de amărâta asta de bulă a mea pe care acum mi-o văd spartă cu pietre. Pentru că aşa vor ei şi pentru că pot. Atâta tot. Referendumul nu are nicio legătură cu homosexualii sau cu familia. E doar o toană, un exerciţiu de putere într-o ţară care nu înţelege nimic şi care nici nu vrea să înveţe.


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes