Acum însă mă simt nu doar scârbită, dar mai ales speriată de tăvălugul ce iscă să vină peste noi. Poate că nu va fi cazul. Poate că doar o să se arunce iar cu banii pe geam în timp ce la ţară, oamenii îşi vor face în continuare nevoile în curte, îşi vor pune copiii la muncă şi-i vor culca nemâncaţi fiindcă nu au de unde să le pună pe masă. Poate că e doar praf în ochi care să ascundă mai bine problemele reale pe care le are ţara în clipa de faţă. Ceea ce este însă înspăimântător este că o astfel de consultare populară chiar are loc. Că o ţară se mobilizează să facă ceva nu doar inutil, dar care se naşte din pură răutate şi ignoranţă.  Referendumul pentru redefinirea familiei nu are nicio noimă, decât să ne demonstreze că dacă vor, pot. Orice. Şi asta e înspăimântător. Pentru că mâine subiectul poate fi altul. Oricare altul: avorturile, religia în şcoli, obligativitatea căsătoriei, pedeapsa cu moartea, ieşirea din UE, alegerile. E o formă numai bună să-i dea omului sentimentul de putere, senzaţia că şi el contează, că şi el are ceva de spus, chiar dacă i se şopteşte ce să spună. Când nu există niciun plan şi nicio voinţă de a construi ceva, cea mai bună metodă ca să arăţi că exişti este să distrugi.