Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată.