E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?

Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici