Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici