Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici