Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.
Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea pe măsură ce noaptea înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână - "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru facebook, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.
De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul- o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.
Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă, și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.
Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici, iar el nu se temea de nimic.
Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla de se mutase de curând la trei era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.
Oricum ea nu mai auzea. În momentul ăla îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ăla adevărat. Ăla plin de mușchi la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ăla care atunci când va merge lângă ea va arăta suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine cât să o facă mândră. Așa că de ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toate astea sunt pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.
Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz, și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu