Stau întinsă pe spate și mă joc cu degetele de la mâini. Intâi le număr pe cele de la dreapta, apăsând pe fiecare cu arătătorul de la stânga, din ce în ce mai tare, de parcă aș încerca să le înfund unghia în carne. La următorul semafor voi schimba mâna, îmi zic și aștept să simt mișcarea aia care vine de undeva, de sub mine, și mă duce un pic în față, spre golul dintre banchetă și scaunele părinților, înainte să mă tragă înapoi, de parcă bancheta ar fi val și mașina toată ar fi Marea Neagră și toată familia noastră ar înota împreună. Noi nu înotăm niciodată împreună. Cineva trebuie să rămână de pază, pe mal. Așa că mergem în apă ori eu cu mama, ori eu cu tata. Niciodată mama cu tata. Pentru că dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi mama și tata. E nevoie de un copil pentru asta. Tot timpul. Până la sfârșit. Nu poți să te oprești din a fi mama sau tata. Nu ai de ales. E pe viață. Și pe moarte. Te duci tu cu ea?, întreabă mama și se așează fix pe mijlocul cearceafului în dungi, țintuit acolo jos, la pământ, cu patru bolovani, câte unul pe fiecare colț, să nu-l ia vântul. Mama are un costum de baie maro și din când în când, își scoate sutienul și stă pe spate, la soare, iar sânii i se lipesc gelatinoși, de piept și mie îmi vine să pun mâna pe ei, de parcă ar fi de plastilină. Nu pun.  Dar îmi place să mă uit la ei. Tata mă ia de mână și eu merg în salturi mici, să nu care cumva să mă înțep în resturile de scoici ascunse în nisip. Alteori, mama zice pur și simplu, "mă duc eu cu ea", adică cu mine, și vocea ei sună aproape sever. Mama nu întreabă, mama nu cere voie. Mama spune ce urmează să facă și face. 

Am ajuns la stop. Inchid ochii și mă las dusă întâi, spre înainte și apoi, spre înapoi. Preț de o secundă, mașina e leagăn. Acest du-te vino, în față și-n spate, o dată, de două ori, mai tare și mai tare. Ce o fi la mișcarea asta de-mi place așa de mult? De parcă cumva, cu fiecare nou avânt, îi dau corpului puterea să treacă peste, să ajungă mai sus, mai departe. E o fugă. Nu știu de ce fug, dar fug. Cât o fi ceasul?, o întreabă tata pe mama, iar mama nu răspunde nimic, de parcă tata ar vorbi în altă limbă sau în gând sau mama ar fi mută. Sau surdă. Mama?, spun de acolo, din spate, de pe bancheta pe care stau întinsă. Da, mamă, zice mama. Nu, nu e nici mută, nici surdă. Anul trecut, de Crăciun, tata a primit un ceas. Swatch. Probabil că d-aia l-a și primit. Să nu mai întrebe. Să știe. A adormit?, continuă să vorbească tata, iar mama aruncă un ochi spre mine, îmi zâmbește și dă din cap că nu. De multe ori, tata are nevoie de mama ca să ajungă la mine. De parcă sunt încă acolo, pe dinăuntru, în burta ei și nici nu mă voi naște vreodată.

Schimb mâna. Ridic stânga, răsfir degetele și cu arătătorul de la dreapta, apăs pe buricele lor, din ce în ce mai tare, ca și cum aș fi supărată pe ele. Ca și cum eu aș fi tovarășa învățătoare și degetele ar fi proștii clasei. Sunt exact cinci. La fix. Boldea Vasilică, Ferariu Narcisa, Moroșan Gabi, Radu Florica și încă unul nou pe care nu mai știu cum îl cheamă. Doar că i se spune Grasu' și că a venit anul ăsta la noi. Cică a rămas deja repetent de trei ori. E cu un cap mai înalt decât restul băieților din clasă și știe să scuipe la distanță. Când îl scoate la tablă, tovarășa îl apasă cu degetul în frunte, de parcă ar vrea să facă o găurică acolo și să-și vâre arătătorul în creierul lui. Eu nu sunt proastă, așa că pe mine nu mă apasă. Doar o dată mi-a dat cu pixul în creștet și mi-a rupt foaia. Bine ți-a făcut, a zis mama și apoi m-a trimis să mă spăl pe mâini și să vin la masă. 

S-a făcut verde. Tot întinsă pe spate stau, dar simt cum mașina a pornit și eu mă las dusă și trebuie să mă oblig, cumva, să rămân la orizontală, de parcă aș fi țintuită, de parcă aș fi pe cearceaful nostru de plajă, ăla în dungi. Stai și tu la soare câteva minute!, zice mama, în fiecare vară. Câte?, întreb. Cinci pe-o parte, cinci pe alta și pe urmă poți merge la joacă. Cinci și cu cinci, zece! Ca degetele de la mâini sunt minutele. Doar că nu le pot apăsa cu arătătorul. Mă gândesc că e greu să fii treaz și ceva să se miște odată cu tine și tu să nu vezi unde te duce. Unde suntem? întreb. La Arcul de Triumf, răspunde mama. Intotdeauna când întreb ceva, răspunde doar mama. De parcă tata ar fi mut. Sau surd. De parcă doar ea ar ști răspunsul. 

Doar la matematică îl întreb pe tata. De exemplu, la mulțimi. Era după-amiază și încă lumină și tata și-a tras un scaun lângă al meu, a luat un pix, apoi l-a lăsat, că ăla scria roșu, a luat altul, cu albastru, și a făcut două cercuri pe o foaie. Unul mare și altul mic, înăuntru. Un cerc gravid. Un cerc femelă. Mă ridic brusc de pe scaun. Unde te duci?, întreabă tata, dar eu nu-i răspund, ca și cum sunt și eu o mamă mică, surdă și mută. Fug la bucătărie. Fug la mama. Ați terminat? mă-ntreabă și eu dau din cap că nu și mă apropii de ea. Păi și ce faci aici?, zice și mă lasă să mă lipesc de ea. Am vrut să te pup, îi spun și o las pe ea să mă pupe prima. Apoi mă întorc în cameră, la tata. Cât am lipsit eu, a mai făcut două cercuri care par să fi intrat cumva, unul în altul. Două cercuri adulte care zici că se împreunează la mine, pe foaie. Au un puiuț, spun și tata râde și-și întoarce capul spre ușă, ca și cum ar căuta-o din priviri pe mama.  Fără mama, râsul lui tata nu se aude la fel. Iau pixul roșu și colorez ovalul ăla micuț, la intersecția dintre cele două cercuri. Mama, tata și copilul, spun și tata dă din cap că da. Copilul e roșu, ca un semafor, și la mijloc. Imposibil să treci, să te apropii, să te miști. Imposibil. 

Mașina se oprește. Am ajuns, spune mama. Hai, spune tata. Tata începe să vorbească doar când ajungem acasă, de parcă vorbele lui rămân împrăștiate prin sufragerie, pe hol, prin lift, în fața blocului și-l așteaptă. Fără ele, tata e tăcut și mai tot timpul pe gânduri. Mă ridic în capul oaselor, mă întind și mă uit pe geam ușor nedumerită, ca și cum nu am mai fost acasă de cine știe când. Acum e momentul când mama ne spune fiecăruia ce trebuie să luăm din mașina. Ia tu plasa mare, cu toarte, lasă-i ei ghiozdanul și eu iau celelalte două sacoșe. Nu știu de ce, dar mama întotdeauna își păstrează pentru ea mai mult, de parcă vrea să ne arate acolo, pe trotuar, cât e ea de puternică. Mama întotdeauna vrea să ne arate cât e ea de puternică. Așa e ea. N-ai cum s-o mai schimbi. Doar bunica mai încearcă din când în când. Atunci mama se închide în dormitor, cu telefonul și se răstește: încetează să-mi mai spui ce să fac!, zice. Dar cred că bunica nu încetează, pentru că de fiecare dată aud aceleași și aceleași vorbe. 

Tata încuie mașina. Mama are câte o plasă în fiecare mână, de parcă are nevoie de greutăți ca să se echilibreze. Mi-am pus ghiozdanul în spate și m-am așezat între ei. Am un pulover roșu. Preferatul meu. Cadou de la  bunica.

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 

                                          photo credit Victoria Borodinova

Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.

După ce o să terminăm puiul,  o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot  freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie?  Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina. 

Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți. 

Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.

                                                        photo credit Александр Суслов