Așteptam serile cu un amestec de bucurie și de frică, un amestec atât de perfect că nici măcar nu reușeam să spun cât de mult bine era în senzația aia care mă cuprindea, făcându-mă a ei, de fiecare dată când deschideam ușa camerei de hotel și cât de mult gol și tristețe și de ce nu, singurătate, se ascundeau, de fapt, pe dinăuntrul meu. Pe vremea aia, tinerețea mă făcea să mă trag din calea oamenilor, de cum cădea întunericul. Mi-era frică de necunoscut și de necunoscuți și preferam să am o ușă care să se încuie de mai multe ori între mine și tot restul omenirii. 

Pe de altă parte, odată cu lăsarea serii, marile orașe din străinătate explodau brusc de viață, asemenea unor muguri surprinși de căldura primăverii. Mă dădeam dusă cu greu de pe străzi și de obicei, momentul în care îmi spuneam gata, la hotel cu tine, era cel în care ușile magazinelor se închideau și deci, imposibil să mă mai refugiez pe undeva, să-mi mai dau un fel de rost. Din momentul acela, singurătatea era atât de evidentă încât puteam sau să mi-o trăiesc în văzul tuturor, fără să-mi pese - dar cum naiba să fii tânăr și să ți se rupă?! - sau, în vreo cameră de hotel, unde mă ascundeam de ceea ce credeam eu că ceilalți gândesc despre mine: ia uite și la asta cum arată, oare de unde o fi venind?! Eram prea tânără ca să știu că singurătatea nu se vede la fel de tare cum se simte și deci, mă grăbeam să mă refugiez din calea oamenilor de cum se lăsa noaptea și străinătatea devenea strălucitoare, rece, scumpă și indiferentă la stângăciile unei fete sărace, din Est.

În tinerețea mea, banii se țineau în portofel, frumos aranjați și cheltuielile erau notate cu grijă, pe o bucățică de hârtie pe care o păstram întotdeauna într-un buzunar de la poșetă. Prima seară de străinătate era întotdeauna cea mai frumoasă. Atunci, proaspăt instalată în camera de hotel, mă așezam turcește în vârful patului și aranjam frumos, în jurul meu, ca petalele unei flori, toate bancnotele pe care le aveam. Le număram în gând, apoi cu voce tare, punând degetul pe fiecare hârtie pe măsură ce ziceam unu, doi, trei, și-mi imaginam, asemenea unui părinte care visează la viitorul copiilor lui, ce voi putea face cu fiecare dintre ele. La sfârșitul serii, cu lumina stinsă și cu banii împăturiți frumos, mă vedeam deja a doua zi, de dimineață, intrând într-o patiserie să-mi iau cea mai mare prăjitură cu vanilie sau dând o raită printr-un magazin de haine, unul mai ieftin, poate aveam să prind niscaiva reduceri. Adormeam fericită, după ce verificam încă o dată că ușa la cameră era bine încuiată. 

În anii aceia de după '89, când România abia învăța să respire, iar românii încercau să se lepede de sfioșenia rudelor prăpădite de la țară, orice călătorie în străinătate trebuia să se termine, musai, cu ceva cumpărat. Altfel, nu mai era vacanță, ci doar o experiență umilitoare și frustrantă. Așa că, în fiecare seară, în camera mea de hotel, nu mă culcam până nu-mi număram încă o dată toți banii, bucurându-mă să-i văd, să-i ating, să-i fac teanc, să așez monedele unele peste altele, de parcă construiam un mic viitor pe o cuvertură de pat. Pe măsură ce zilele treceau și banii deveneau din ce în ce mai puțini, numărul obiectelor cumpărate trebuia musai să crească. Nu mă interesa calitatea, trăisem bine mersi, toată viața mea de până atunci, cu lucruri prost făcute, tot ceea ce conta era să fie multe: flacoane cu gel de duș, săpunuri, lumânărele, folii cu abțibilduri, cărți poștale, ciocolată, șosete, chiloți, creme de mâini, conserve de ananas, iaurturi cu fructe, tricouri la reduceri, nu conta. Cu cât valiza se umplea de lucruri de la ei, cu atât sentimentul de mândrie creștea și cumva, statul acolo își avea rostul. Mai ales, că odată întoarsă acasă, obiectele acelea mă ajutau să-mi prelungesc starea de bine, permițându-mi, asemenea inelului fermecat al Arabelei, să ajung într-o altă dimensiune. Îmi aduc aminte când am cumpărat un gel de duș Ushuaïa, din Franța, cu aromă de cocos, de care nimeni din familie nu avea voie să se atingă, ca să nu mi-l consume. Doar eu și doar cu anumite ocazii mă spălam cu el, transformând dușul într-o experiență purificatoare menită să mă teleporteze în altă lume.

Erau apoi cadourile. Nu puteai să te întorci cu mâna goală, toată lumea aștepta câte ceva, de parcă Occidentul era un fel de portocală pe care o desfăceai felii și o împărțeai cum puteai, încercând să nu uiți pe nimeni. A cumpăra era o formă de iubire. O iubire practică care trebuia demonstrată, de parcă nu era sentiment, ci ecuație. Vorbele nu ne ajungeau. Aveam nevoie de obiecte. Să ai, să cumperi, să vrei și să iei, să pui mâna, să poți ține în brațe, să strângi la piept, să intri în cabina de probă, să așezi în coș, să aștepți la rând, să ai câte o plasă în fiecare mână, să înșiri punguțe de hârtie colorată, să-ți faci cadouri, să ai, mai ales să ai și să cumperi. Așa era străinătatea la început. Acum lucrurile s-au calmat. Ca-n amor. Nu mai e iubire, e deja căsnicie. Stabilă și plictisitoare. 

Vineri seară eram la Albertinaplatz, pe lângă Café Mozart. Era frig, lume multă pe străzi și în jurul catedralei. Magazinele păreau niște insomniaci, cu ochii larg deschiși. Mă uitam la vitrine. Ca la noi! Aceleași chestii: haine, pantofi, parfumuri, suveniruri, fel de fel de prostii menite să te facă să cheltui banii aiurea. De câțiva ani, prefer să plătesc experiențe. O cină, un vin, un muzeu, o plimbare cu trăsura (mint, nu am bani de așa ceva), un spectacol. Sau doar să merg pe străzi și să casc gura. Nu mai alerg. Nu mai trebuie să văd și să fac tot. Acum mă pot întoarce. Doar seara în cameră, înainte să sting lumina, arunc un ochi în portofel. Și chiar dacă acum plătesc cu cardul,  păstrez întotdeauna niște bancnote pe care să le număr, visând la cea mai mare prăjitură cu vanilie pe care, odată și odată, tot o să mi-o cumpăr.