Mă uit la ea cum tocmai îmi răsfoiește manuscrisul. Strânge un pic ochii și cade pe gânduri. Ia un creion și notează ceva, pe margine. Are păreri. La paisprezece ani se ia în serios. Foarte bine, îmi zic. Eu, la vârsta ei, mă jucam cu păpuși. Așa m-a prins și revoluția. La vecinii de deasupra. Eram la prietena mea în vizită. Stăteam la ea în cameră și ne făceam de lucru cu niște păpușele minuscule, un fel de Barbie autohtone, cu capetele moi și aproape chele. Le făceam rochii din șervețele și le împleteam părul. La un moment dat, am auzit țipete pe stradă. Apoi, niște zgomote, ca de artificii. Și o voce de bărbat care a urlat cumva, ca de sfârșitul lumii : Jos Ceaușescu! Am lăsat păpușile pe pat și ne-am repezit la geam, dar tocmai atunci a intrat mama fetei în cameră și a strigat plecați de la fereastră, se trage! În spatele blocului, era o garnizoană militară. Camera mea, aia mare, cu balcon, dădea exact spre ea și uneori mă apucam, chipurile, să o ajut pe bunică-mea să întindă rufele ca să trag cu ochiul la soldații ce fumau în curte. Despre blocul din față, ăla dinspre bulevard, se spunea că era locuit de Securiști. Habar n-am de unde și până unde zvonul ăsta, dar așa zicea vânzătoarea de la Alimentara. Al nostru era, așadar, fix la mijloc. 

În camera prietenei mele, era o bibliotecă mare și neagră, care acoperea un perete întreg. M-am lipit de ea și m-am apucat să-i fac păpușii o coadă în spic. Atunci am aflat despre mine că, în momentele de stres, simt nevoia să-mi fac de lucru cu degetele. La un moment dat a urcat și mama. Plângea. O sunase tata să plece de acasă. El era la televiziune. Acolo lucra. Era cu un ziarist de la BBC venit să filmeze revoluția, când un terorist a intrat peste un coleg de-al lui, în birou, și l-a înjunghiat. Nimeni n-a înțeles de ce. Și nici cine era. Dar tatei i-a trecut prin cap că poate unele persoane trebuiau să moară. Așa că a sunat acasă și i-a zis maică-mii auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii! Am vorbit despre asta, de curând, cu o jurnalistă de la France Culture care mi-a cerut să-i povestesc despre taică-miu. Nu am mai făcut-o până acum. Când eram mică, nu mă lăsa să dau din casă. Dacă te întreabă cineva, la școală, cu ce mă ocup, spune că sunt ziarist și gata, îmi spunea. Deși era mai mult decât atât. Am aflat acum că făcuse inclusiv emisiuni cu Radio France, prin anii 70. Habar n-aveam eu de asta. Și nici ce e aia comentator de politică externă. Știam doar că nu aveam voie să spun că ai mei ascultă Europa liberă, că fac mișto de Nea Nicu și că regretă că nu trăiesc în altă țară. Din punctul meu de vedere, la vremea aia, faptul că taică-miu lucra în televiziune nu reprezenta niciun fel de interes. Cu tot jurnalismul lui, tot două grade aveam iarna în casă, tot nu mâncam banane decât o dată pe an, tot la lighean ne spălam și nici nu aveam măcar o amărâtă de pereche de blugi. Mult mai tare era colega mea Doinița, din banca a treia, de la geam,  al cărei tată lucra la C.A.P și la ziua ei ne-a dat icre și pepsi.