Doar că soția măcelarului a zărit-o când tocmai ce dădea să-i strângă mâna lui bărbată-su, cu niște lei ținuți strategic în palmă, și s-a repezit în părul ei, blestemând și urlând de se uita lumea ca la urs "cine te crezi, fă, cretino, să te dai, cu copilul lângă tine, la bărbatul alteia!". În anul acela, a sunat-o pe o verișoară de-a soacră-sii, din Argeș, căsătorită cu unul de la C.A.P și i-a dat o invitație la teatru contra unui pui pe care l-a făcut la cuptor, chiar în dimineața de Crăciun când dăduseră ăștia, în sfârșit, drumul la gaze.
La școală, știa toată lumea cine e maică-sa, și chiar și ăia care nu știau, aflau repede, pentru că fata nu reușea să țină prea mult timp un astfel de secret. Și la urma urmei, de ce ar fi făcut-o?! Da, sigur, era povestea aceea cu modestia pe care i-o tot spunea bunică-sa de fiecare dată când se lua la harță cu noră-sa. Ce să-ți spun, Sarah Bernard din București, pe dreapta!, zicea a' bătrână și râdea cumva, răutăcios, spre maică-sa care ieșea val-vârtej din bucătărie, de frică să nu spargă de draci, vreo farfurie și după aia să plângă după ea, că nu mai avea de unde să cumpere serviciu ca al lor, adus tocmai din China, de bărbată-su. El nu era celebru. Doar fusese la un moment dat în China de unde venise cu un set de căni și un altul de farfurii și cu o rochiță albă, cu volane, care se lega la spate cu o fundă imensă. I-o fi bună?, s-a întrebat, uitându-se către cea mică și s-a dovedit nu doar că i-a venit la fix, dar că fetița a fost așa de încântată de rochiță că, în perioada următoare, nu voia să se bage-n pat decât îmbrăcată cu ea. În loc să o certe sau să refuze categoric astfel de capricii, maică-sa a decis că bine, n-are decât să doarmă-n rochie dacă vrea, cu condiția să și-o tragă peste pijama. Așa avea să-i fie și mai cald peste noapte, și-n plus, nici măcar nu arăta prea ciudat. Era la ordinea zilei ca iarna, la școală, să-i îndese pe sub sarafan o pereche de pantaloni de trening - roșii sau albaștri cu dungă albă, că doar așa erau la Romarta - drept pentru care o rochiță cu volane peste o pijama cu ursuleți arăta chiar drăguț, a spus mama și a ieșit din cameră, trăgând mai aproape de pat, caloriferul electric cumpărat pe sub mână, din fabrică, de la Târgu Mureș. Noroc cu directorul, că m-a recunoscut!, zicea de fiecare dată când își așeza aproape tandru mâna pe eleminții fierbinți, făcând-o pe fată să zâmbească admirativ și pe soacră-sa să boscorodească în barbă că mare chestie să stai pe o scândură, în fața oamenilor, și să dai din gură! Deși, o dată pe zi, cât erau cu toții plecați ba la serviciu, ba la școală, lua caloriferul și-l trăgea de fir, ca pe un câine, până la ea în cameră, să-ncălzească și acolo puțin.
Copiii din clasă, ăia cu care era colegă deja de câțiva ani, știau cu toții a cui fată este, iar acele mici ah-uri sau oh-uri pe care le auzea ori de câte ori le venea vreun coleg nou cu care intra imediat în vorbă - dacă-ți spun cine e mama, o să leșini! - o făceau pe fată să se simtă mai importantă și mai ales, să adere mai ușor la grupul celor cu adevărat privilegiați. Erau pe puțin vreo zece, toți cu părinți lucrători în comerțul exterior sau pe la Casele de comenzi, așa cum era mama lui Miluț Rareș, din banca a treia, rândul de la geam. A fost prima dată când a simțit ce înseamnă să urăști pe cineva. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie. Afară începuse să ningă și proful de desen tocmai ieșea din clasă când l-a văzut pe Miluț Rareș cum își bagă mâna sub bancă și scoate de acolo o banană. Ultima banană, ea o mâncase cu un an în urmă, fix de Revelion. Știa asta pentru că primise un ciorchine de Crăciun și-l împărțise pe zile, să-i ajungă cât mai mult. Iar pe ultima o ținuse pentru petrecerea de la miezul nopții. Ba chiar a dat noroc cu banana, când ai ei s-au apucat să ciocnească paharele, urându-și să fie sănătoși și să se termine dracului cu Nea Nicu și căcănarii lui de comuniști! Apoi, au pupat-o fiecare pe câte un obraz și i-au zis să nu care cumva să zică la școală ce vorbesc ei în sufrageria cu balcon!
În ziua aia, Miluț Rareș nu a mâncat banana. A luat-o de-acolo de unde o lăsase, a băgat-o în ghiozdan și apoi, s-a întors către restul clasei și a zis cu voce tare mai am zece kilograme acasă, dacă vreți să știți!. Și atunci ea a simțit cum furia urcă și urcă și i-a țipat cât a putut de tare Miluț, ești un adevărat dușman al poporului!, iar el s-a strâmbat la ea și a început să fugă prin clasă și să strige ofticoasaaaa, ofticoasaaa! și copiii au râs și au țipat și ei grasaaa- ofticoasaaa, iar ea a strâns pumnii, și-a mușcat buza și le-a zis printre dinți că sunt niște comuniști tâmpiți! Apoi s-a făcut liniște. Copiii au tăcut. Nu s-au mai fugărit prin clasă. S-au dus cu toții la locul lor, s-au așezat în bănci și au rămas așa, cu cărțile deschise, chipurile să mai repete, deși nimeni nu reușea să citească nimic. Din când în când, aruncau câte o privire pe furiș, la portretul lui Ceaușescu de deasupra catedrei și nu știau ce urma să se întâmple. Nici ea nu știa. Se gândea că dacă era adevărat că până și pereții aveau ochi și urechi, cum zicea toată lumea, atunci sigur mâine sau poimâine or să o cheme la cancelarie și acolo tovarășul director, ăla înalt, cu chelie și sprâncene ca de femeie, o va întreba cum o cheamă și la ce clasă e, și cum îi cheamă pe mama și pe tata și mai ales, cu ce se ocupă. Și-atunci a decis să spună că mama ei e ca verișoara aia, din Argeș, care lucrează la Universal, la raionul de Metraje și că taică-su e angajat la C.A.P.
Așa s-a decis în ziua aia și exact așa i-a povestit și unui băiat nou care a venit la ei în clasă, în trimestrul doi. Și dacă vrei să știi, eu mănânc pui în fiecare zi, a spus ea, iar băiatul a rămas cu gura căscată și a înghițit în sec, fiindcă ai lui - profesori la facultate, amândoi - abia reușeau să pună mână pe câte niște felii de parizer pe care le dădeau prin făină și ou și le făceau șnițele. Într-un mod neașteptat, fata reușise să păstreze doza aceea de celebritate cu care crescuse de mică, chiar dacă acum ea izvora dintr-o minciună pe care nimeni din clasă nu îndrăznea să o demonteze, de frică să nu fie acuzat, la rândul lui, de complicitate la denigrarea severă a partidului comunist și a poporului muncitor. Abia la ședința cu părinții, când directorul a luat-o pe maică-sa de cot și a tras-o spre el, șoptindu-i cu buzele aproape lipite de ureche dacă vă rog să-i cereți soțului să-mi facă și mie rost de un pui, doi acolo, că am musafiri duminică..., abia atunci lucrurile au ieșit la iveală. Nu la școală. Acolo, sub privirile vigilente pe care iubitul conducător le arunca din tabloul de deasupra catedrei, a rămas în continuare fata vânzătoarei și a C.A.P-istului. Era un mediu mult mai sigur și la fel de capabil în a stârni oh-uri și ah-uri, ceea ce pentru ea, la vârsta aceea, era suficient.
Acasă însă, după ședința cu părinții și după ce a ascultat în tăcere, toată tărășenia cu Miluț Rareș, mama a intrat în bucătărie, a trimis-o de acolo pe soacră-sa ia, du-te mata și uită-te cum dă Nea Nicu din mână, la televizor! a luat din cămară farfuriile chinezești și le-a izbit, pe rând, de plăcile de gresie, astupându-și hohotele de plâns sub zgomotul de cioburi. Apoi, a măturat, a adunat cu făraşul mizeria, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe verișoara din Argeș s-o roage să-i facă rost de doi pui pentru tovarășul director.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu