Demult, în copilărie.
Să tot fie
Vreo treizeci de ani de atunci
unii, mai răi, ar spune chiar și mai mulți
(depinde de cât de în spate vreau să mă uit)
Aveam
o mamă,
un tată,
o bunică
încă una,
un urs galben cu ochi de sticlă
Trei tablouri pe perete
Dintre care unul, cică,
cu grădini suspendate.
Un semn în genunchi
de la ultima căzătură,
Părul lung, prins în coadă
la spate.
- Nu mai fugi, îmi striga mama
Și vocea ei se strângea cumva, în jurul meu
Sau poate doar mi se părea
Poate că, de fapt, mama tăcea
și aștepta
să șteargă sângele
să mă ia în brațe
și să-mi arate grădinile suspendate
pe care doar ea le vedea.

                                                          credit photo Adrien Ledoux