În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.