Vă povesteam acum câteva zile că trec printr-o pasă de melancolie pariziană. Și cum din motive destul de evidente pentru toată lumea nu pot să-mi potolesc dorul la fața locului, am hotărât să încerc a aduce un strop de franțuzisme la mine în casă. Mai precis, în bucătărie.

Așa că, meniul nostru din weekend s-a compus doar din cuvinte cu pronunție nazală, sau, după caz, cu e cu accent sau r graseiat. Ca să nu mai pierd vremea cu reguli de pronunție, aflați că m-am apucat și am făcut quiche lorraine, boeuf bourguignon și pommes de terre dauphinoises. Vai, ce păcat că nu mă puteți auzi și cum pronunț, m-ați fi iubit mult mai tare!

Dacă quiche lorraina aia e un fel de tartă cu bacon peste care se toarnă un amestec de ou cu smântână și cașcaval și se bagă la cuptor, cu boul (în cazul meu am ales o rudă mult mai tânără) lucrurile sunt mai complicate. Adică ai nevoie cam de o după amiază alocată exclusiv cuptorului unde trebuie să fiarbă la foc mocnit, preț de vreo 3 ore, carnea asta condimentată, scăldată abundent în vin roșu. Cât despre chestia aia de-și spune la mama ei acasă dauphinoise, ei bine, acolo lucrurile merg mult mai simplu și mai ieftin. Iei cartofii, îi tai rondele, îi așezi în straturi într-un vas de Jena uns pe fund cu unt, torni un amestec de lapte cu smântână și nucșoară, razi brânză și bagi la cuptor. Eu vă povestesc toate astea așa, pe scurt, doar ca să vedeți și voi cu ce-mi ocup timpul liber. Dacă chiar vreți rețeta, atunci ori vă duceți pe gugăl, ori dați un semn și după ce vă voi bodogăni în gând, o să mă apuc să o scriu.

Acestea fiind zise, probabil că vă așteptați la poze. Degeaba, că n-am. Pur și simplu nu reușesc să mă car cu aparatul de fotografiat în bucătărie. Și nici cu soțul după mine să tragă în poză pașii de urmat. Partea proastă e că de multe ori nici eu nu știu care sunt ăia și încep să improvizez sau, după caz, să înjur. Apoi mai e și dezordinea. Că eu când gătesc, încep să scot de toate, să împrăștii, să scap, să bocăn, să ard, să uit, să umplu masa de furculițe, lingurițe, resturi de legume, foi de ceapă, urme de făină, coji de ouă. Dar la sfârșit, ca un miracol, totul se așează, se domolește și se transformă cuminte în ceva care sfârâie plăcut în cuptor sau, după caz pe aragaz (doamne, ce poetă sunt!).

Ei, și acum că tot vorbeam de mâncare, aflați că în timp ce scriam de zor aici, un miros de ars a împânzit casa. Am uitat mâncarea copilului pe foc!
 O zi bună vă doresc, căci eu mă duc să gătesc! Din nou!