Nu era nici şchiop, nici murdar, nu avea nici pantalonii găuriţi şi nici bube la vedere. Nu era în cârje, nu se târa, nu stătea în genunchi şi nici nu avea vreo iconiţă atârnată de gât. Nu avea şapte fraţi sau cinci copii acasă, nu se plângea de boală sau de şomaj. Avea doar un acordeon la care, culmea, ştia să cânte bine. Ştia şi să zâmbească călătorilor plictisiţi din vagon. A cântat preţ de trei staţii şi nu a primit mare lucru, deşi pentru câteva minute metroul bucureştean nu a fost cu nimic mai prejos decât cel din Paris. Şi asta datorită cântăreţului ăsta ţigan sau rom, spuneţi-i cum veţi vrea.

Cam cât oare o să-şi mai încerce norocul prin Bucureştiul nostru înainte de a pleca la ei, la occidentalii ăia, care atunci când cineva le cântă în metrou ştiu să ridice privirile, să asculte, să zâmbească şi să plătească? Şi d-asta ne şi place de ei, nu-i aşa? Că sunt dezinhibaţi şi ştiu să se distreze!

Ce e aşa de rău în a da un bănuţ unui muzician ambulant care îşi încearcă norocul pe unde apucă? Ştiu, suntem săraci şi nu avem chef să cotizăm. Şi totuşi, o facem când e vorba de vreun schilod care tremură pe treptele bisericii, sau de vreun cerşetor trăgând după el 2-3 plozi, sau de diverşi năpăstuiţi ce-şi fac cruce peste cruce şi-ţi promit vorbe bune către Cel de Sus. Păi, atunci e normal ca ei să rămână la noi, iar puştii care ştiu să cânte să se ducă în alte părţi. Credeţi că e simplu să cânţi Time to Say Goodbye la acordeon? Păi fie-mea nici după trei luni de pian nu ştie să cânte fără greşeală Frère Jacques la clape -- şi asta cu profesor plătit şi cu orgă acasă!

Chiar nu înţeleg de ce ne este atât de greu să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă. Mai ales atunci când e vorba de un cântec. OK, e în metrou, dar sunt sigură că la fel am reacţiona şi dacă ar veni un violonist la masa noastră de la restaurant şi ne-ar cânta de inimă albastră. Ne-am strâmba şi am ridica vocea să-l acoperim pe nefericitul ăla care vrea cu orice preţ să ne facă să ne simţim bine.

Căci exact aşa erau şi bucureştenii de azi. Trişti, cu capetele plecate, speriaţi parcă nu care cumva să le scape vreun surâs care să-l atragă spre ei pe omul cu acordeonul. Dar el nu s-a lăsat păcălit. Nici nu s-a dus spre ei. M-am dus eu la el. Apoi, s-a dus direct spre ieşire cu acelaşi zâmbet plin de candoare. Şi noi am rămas ca proştii pe loc, cu privirile în pământ. Şi asta tocmai de Ziua Unirii...

Afară ninge ploios. Peste două ore ar trebui să înceapă să sosească musafirii. Deocamdată, au început să sune că nu mai vin. Unii din cauza vremii, alţii din cauză de copii pe care nu au cu cine să-i lase. Din punctul ăsta de vedere, am fost categorică: este o petrecere child unfriendly. Avem și noi voie să ne exercităm din când în când statutul de oameni mari care fac ce vor muşchii lor. Adică, să stea la bârfe şi ginuri până în zori de zi.

Am făcut şi tort. Diplomat, cu pișcoturi. Şi ca să nu mă simt o mamă denaturată i-am făcut şi Anei unul la fel, doar un pic mai mic, cu care am trimis-o pachet la bunica până mâine la prânz când intenţionez să redevin cea mai bună mamă din lume.

Între timp, încerc să fiu cea mai bună nevastă din lume, că e ziua lui. Şi încă n-a văzut ce fustă mi-am luat. I-am arătat doar tortul; hai să vi-l arăt şi vouă:

Tortul meu. Mhm... al lui.

De câteva luni, Ana are în fiecare săptămână câte un concurs la grădiniţă. Dacă m-ar auzi, pun pariu că şi-ar da ochii peste cap, cum numai ea ştie să facă, şi mi-ar spune că nu e chiar în fiecare săptămână, măi mamă măi! Căci, de la o vreme, aşa mi se spune mie: măimamămăi. Mă simt ca o specie aparte al cărei unic scop pe lume este să o încurce pe Ana.

Dar, să trecem mai departe la subiectul de astăzi şi anume concursurile de la grădi. Ideea nu e rea deloc.

Ana şi tortul ei...

S-a întâmplat acum vreun an şi jumătate, pe vremea când pârdalnicul de R se încăpățâna să nu facă parte din viaţa noastră. Atunci, am început mersul la logoped şi odată cu el, seriile lungi de teme şi de exerciţii.  Şi tot atunci i-am spus Anei că în ziua în care îl va putea spune pe R o să-i fac petrecere la grădiniţă, cu toţi prietenii. Că doar munca trebuia răsplătită, chiar şi-n cazul unui copil mic ce se chinuie luni de-a rândul să-şi facă limba să vibreze.

Şi în sfârşit, a reușit! Aşa că azi am avut petrecere, cu tort de la Alice. Bravo, Ana!

...care arăta aşa.

Într-o scurtă pauză de poză

Am avut o zi plină. Dimineaţă, la patinoar. Ea pe gheaţă, două ore. Eu pe margine, cu admiraţie. A învățat să frâneze. Încă nu îndoaie genunchii, dar promite. Aşa spune Andrei, probably the best  teacher in the world. Aşa spune ea.

După amiază, cu gaşca la film. În premieră, am trimis copilul cu prietenii și mamele lor responsabile la Hollywood Multiplex, în timp ce eu mi-am permis să dorm şi să recuperez sâmbăta lucrată.

Iar seara s-a încheiat apoteotic cu prăjituri de la Alice. Quel beau dimanche la noi în familie!

Bunica noastră are suflet de copil. Că doar ea ştie să inventeze poveşti cu dragoni şi cavaleri ce se luptă cu baloane. Şi doar ea poate să amestece în salata de vinete, zicând că face vrăji într-un pocal fermecat. Şi doar ei i-a dat prin cap să urce copilul pe blatul de la bucătărie şi să-l roage să-i dea din dulapul de sus punga cu orez. Şi doar ea a avut onoarea să primească 5 desene făcute de Ana într-o singură zi. O zi în care eu am fost la birou şi în care, atunci când m-am întors acasă, am găsit vasele spălate, o supă de roşii gata făcută, un castron cu vinete în frigider, șnițele proaspete în cuptor, clătite cu gem pe masă și un copil cu un zâmbet până la urechi. Oare cum reuşesc mamele astea?

Nu că aş fi păţit ceva rău. Dar, data viitoare când am de gând să mă duc într-un supermarket necunoscut, vineri seară, cu copilul după mine, aduceţi-mi aminte că sunt nebună.

Am ajuns vineri în Carrefour Berceni, după ce, într-un entuziasm nebun, am hotărât să merg în Decathlon-ul de lângă, să-i cumpăr Anei o vestă de fâş pentru patinaj. Ultima dată a transpirat în geacă atât de tare, că a răcit cobză. Şi dacă tot eram prin zonă, am zis să mergem şi-n Carrefour să ne facem cumpărăturile. Iniţial părea o idee bună, mai ales că ceasul arăta doar vreo 18h30. Se pare însă că aceeaşi oră, aparent inofensivă, atrăsese vreo juma de Bucureşti care ocupase tot spaţiul dintre rafturi.

În plus, client fidel al Corei Pantelimon, m-am trezit absolut debusolată printre produsele concurenţei. Am căutat 45 de minute pişcoturile, altele 30 de minute făina, am renunţat să mai cumpăr ulei, am luat primele mezeluri ieşite în cale, m-am pierdut de bărbat, copil şi căruţul de cumpărături şi ne-am căutat disperaţi, printre rafturi, vreo juma de oră. Bref, la ora 20h50, am părăsit Carrefour-ul plini de draci, cu dureri musculare în picioare şi cu altele, mai crunte, de cap.

Am răsplătit copilul pentru turul de forţă cu 10 minute de dat într-un balon uriaş ce plutea pe un bazin. Concret: se descalţă copilul, se bagă în balon, i se pun mâinile la urechi în timp ce o tanti umflă balonul cu o pompă şi se împinge balonul cu copchil cu tot, într-o piscinuţă. După 10 minute, obţii un copil fericit, transpirat şi uşor umed, fiindcă mai intră şi apă în interiorul balonului.

Singurul lucru bun a fost că Ana a dormit azi dimineaţă până la 9h. Tocmai azi, când eu a trebuit să mă duc la muncă. De unde vă şi scriu.