Imi place de ea din ce în ce mai tare. Nu doar pentru că e a mea, ci pentru că mi se pare mie că are potenţial de viitoare gagică mişto. Am ieşit şi noi, ca fetele, vineri seară, la mall, să-i cumpăr un costum de baie. Şi cum ne tot fâţâiam noi printre desuuri, numai ce începe infanta să se lamenteze că ea e în vacanţă şi că iată, mâine e sâmbătă şi noi nu facem nimic şi vezi, doamne, ce jale şi ce zbucium. Deja o vedeam unde bate.
- Şi cam ce ai vrea tu să facem?
- Păi, o d-aia de-a ta?
- Adică, trezit în zori, mers la gară şi luat tren?
În câteva minute, aveam în faţa ochilor cea mai fericită faţă din lume.
Pe la unsprezece seara, după o ultimă cafea la mall- în cazul meu şi un foietaj cu caise- în cazul ei, ne-am retras în apartamentele noastre, am aruncat într-un rucsac o cremă de soare, două mere, o sticlă cu apă şi portofelul şi am decis să ne îmbarcăm a doua zi pentru Sinaia.
Îmi place că se ajunge simplu şi repede. Că e tren privat la 9h20 şi că biletele sunt la jumătate de preţ faţă de CFR şi ai şi tonomat de cafea şi wifi. Îmi place că atunci când te dai jos în gară, la Sinaia, lumea pare că începe să se coloreze în verde. Îmi place că Ana merge mult şi fără mâţâieli, aşa că o luăm la pas, cu muntele în faţă, către Cumpătu, ca să bea mama o bere pe terasă la Kuib şi copila o limonadă. Îmi place la Kuib pentru că au loc de joacă şi că miroase a pământ reavăn şi a amintiri. Aici mi-am lăsat eu o bună parte din copilărie. Printre tufe de mure şi conuri de brad, printre scriitori şi actori, printre trigoane cu cremă de vanilie şi bezele cu ciocolată, printre drumuri pe dealuri, până la Tanti Mimi să luăm lapte şi partide de macao jucate vara, pe ploaie; aici, la Cumpătu, am crescut eu dimpreună cu mulţi alţi copii de actori, scriitori, compozitori, poeţi, dansatori, regizori. Să-i numim artişti şi să trecem mai departe.
Cu Ana, am decis să o iau spre pădure, la râu, unde nu există bucurie mai mare decât să-l traverseze încoace şi încolo, sărind pe pietre. Credeţi că a ajutat la ceva să tot spun
nu, nu pe acoloooo! Aşadar, la nici zece minute de ajuns pe malul apei, infanta scotea o şosetă leoarcă dintr-un pantof jilav în care a sfârşit prin a băga piciorul gol. Noroc că nu i-am făcut scandal pentru că nici cinci minute mai încolo, cine credeţi că storcea o şosetă udă din pantoful şi mai ud? Of course,
je care alunecasem la rându-mi de pe un buştean direct în pârâu. Acestea fiind zise şi făcute, am decis să lăsăm pădurea în urmă şi să o luăm la pas către Sinaia, să ne dăm cu trenuleţul. Pe drum, am făcut un concurs de aruncat cu pietre în Prahova, de pe un pod şi ne-am fugărit şi bătut cu nişte frunze de brusture. Nu mă întrebaţi de ce, eu le-am cules, dar Ana a început şi a dat prima.
Dacă ajungeţi în Sinaia şi vreţi să vă daţi cu trenuleţul, să ştiţi că indiferent de ce scrie pe panou şi de ce vă spune şoferul, drăcovenia nu se pune în mişcare decât atunci când se umple. Aşa că în loc de 25 de minute de aşteptat, am stat spre 45. Nu ştiu dacă a meritat sau nu aşteptarea, dar noi ne-am distrat pe drumul către Peleş- căci acolo ne-am dus- făcând cu mâna tuturor celor pe lângă care treceam. Cei mai simpatici erau copiii flancaţi de ambii părinţi, fiecare ţinând odrasla de câte o mână timp în care aceasta se zbătea să scape din strânsoare ca să poate să ne răspundă la salut.
E frumos la Sinaia. De fapt, e frumos cu Ana. Îmi place că râdem mult împreună. Îmi place chiar şi când se ceartă cu mine şi dă ochii peste cap semn că are şi ea păreri. Îmi place că ştie drumuri şi gări şi să citească mersul trenurilor. Îmi place că la întoarcere când a adormit răpusă în tren, avea iarăşi faţă de copil mic. Îmi place că vrea încă să fie cu mine şi că îmi spune
ştii eşti cea mai tare mamă, atunci când nu mă baţi la cap. Şi recunosc că-mi place să o mai bat la cap. Dar nah, nu sunt perfectă. Sau poate doar puţin. Din când în când.
