Stând astăzi pe holurile instituţiei, cu o cafea în mână, am aflat ce poţi face dacă vrei să aduci ploaia.
- Trebuie să perii pisica! mi-a spus o tanti ce socializa în coasta mea.
- Fiţi serioasă, zic. Păi asta înseamnă că de fiecare dată când e secetă, începe lumea de la ţară să-şi fugărească pisicile cu peria!
Imperturbabilă, partenera mea de conversaţie spuse pe un ton sfătos:
- Eheee, tocmai asta e problema. Că nimeni nu stă să-şi pieptene mâţa când trebuie...

In pijămăluţa ei rozalie, Ana stă în vârful patului şi povesteşte:
- Am fost după-amiază în parc şi m-am dat cu săniuţa.
- Şi erau mulţi copii? vreau eu să ştiu.

Pauză de gândire...
- Păăăi, vreo 10 pârtiaşi.

În ciuda experienţei deloc neglijabile, acumulate în cele 5 ierni petrecute până în prezent la ţară, Ana nu a mai văzut până acum un căţel tremurând de frig. În mintea ei, câinii se împart în două categorii mari şi late: câini care latră şi câini care se gudură.


Aşa că şoricarul zgribulit descoperit astăzi în parc a pus copilul în mare încurcătură. După ce l-a mângâiat un pic cu mănuşile ude şi reci, ceea ce i-a provocat patrupedului nişte frisoane vizibile, Ana a spus uimită:
- Uite mami, căţelul ăsta toarce!

P.S: Nu vă faceţi griji, patrupedul nu era singur, avea stăpân şi la ora asta se lăfăie probabil în coşuleţul lui cu un os în gură şi se uită pe geam cum ninge.

Mă tot uit pe geam şi mă gândesc că azi, în prima zi de iarnă adevărată cu fulgi mari şi nebuni, eu trebuie să iau drumul în piept şi să mă duc să înscriu copilul la şcoală. Mai bine zis, să încerc să văd cum stă treaba, după ce am aflat că este deja bătaie pe locuri. Doar 75 de locuri pe toată şcoala pentru clasa I.

Nici nu-mi vine să cred că de la toamnă o să fie şcolăriţă. Ea, care de dimineaţă s-a aruncat pe burtă în zăpadă şi a luat-o în patru labe spre grădi, tăvălindu-se ca un pui de căţel. Ea care e ştirbă şi sâsâită şi care vorbeşte încă cu o droaie de prieteni imaginari. Şi care plânge cu suspine când se simte vinovată. Şi care nu se poate trezi dimineaţa şi care urăşte temele date de logoped. Şi care se plictiseşte imediat şi care nu are răbdare să asculte, dar vrea să vorbească tot timpul. Şi care la primăvară va face 7 ani. Şi care creşte. Şi cu care o să mă duc să mă joc în zăpadă. Chiar azi, după ce termin cu inscrierea.

Nu era nici şchiop, nici murdar, nu avea nici pantalonii găuriţi şi nici bube la vedere. Nu era în cârje, nu se târa, nu stătea în genunchi şi nici nu avea vreo iconiţă atârnată de gât. Nu avea şapte fraţi sau cinci copii acasă, nu se plângea de boală sau de şomaj. Avea doar un acordeon la care, culmea, ştia să cânte bine. Ştia şi să zâmbească călătorilor plictisiţi din vagon. A cântat preţ de trei staţii şi nu a primit mare lucru, deşi pentru câteva minute metroul bucureştean nu a fost cu nimic mai prejos decât cel din Paris. Şi asta datorită cântăreţului ăsta ţigan sau rom, spuneţi-i cum veţi vrea.

Cam cât oare o să-şi mai încerce norocul prin Bucureştiul nostru înainte de a pleca la ei, la occidentalii ăia, care atunci când cineva le cântă în metrou ştiu să ridice privirile, să asculte, să zâmbească şi să plătească? Şi d-asta ne şi place de ei, nu-i aşa? Că sunt dezinhibaţi şi ştiu să se distreze!

Ce e aşa de rău în a da un bănuţ unui muzician ambulant care îşi încearcă norocul pe unde apucă? Ştiu, suntem săraci şi nu avem chef să cotizăm. Şi totuşi, o facem când e vorba de vreun schilod care tremură pe treptele bisericii, sau de vreun cerşetor trăgând după el 2-3 plozi, sau de diverşi năpăstuiţi ce-şi fac cruce peste cruce şi-ţi promit vorbe bune către Cel de Sus. Păi, atunci e normal ca ei să rămână la noi, iar puştii care ştiu să cânte să se ducă în alte părţi. Credeţi că e simplu să cânţi Time to Say Goodbye la acordeon? Păi fie-mea nici după trei luni de pian nu ştie să cânte fără greşeală Frère Jacques la clape -- şi asta cu profesor plătit şi cu orgă acasă!

Chiar nu înţeleg de ce ne este atât de greu să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă. Mai ales atunci când e vorba de un cântec. OK, e în metrou, dar sunt sigură că la fel am reacţiona şi dacă ar veni un violonist la masa noastră de la restaurant şi ne-ar cânta de inimă albastră. Ne-am strâmba şi am ridica vocea să-l acoperim pe nefericitul ăla care vrea cu orice preţ să ne facă să ne simţim bine.

Căci exact aşa erau şi bucureştenii de azi. Trişti, cu capetele plecate, speriaţi parcă nu care cumva să le scape vreun surâs care să-l atragă spre ei pe omul cu acordeonul. Dar el nu s-a lăsat păcălit. Nici nu s-a dus spre ei. M-am dus eu la el. Apoi, s-a dus direct spre ieşire cu acelaşi zâmbet plin de candoare. Şi noi am rămas ca proştii pe loc, cu privirile în pământ. Şi asta tocmai de Ziua Unirii...

Afară ninge ploios. Peste două ore ar trebui să înceapă să sosească musafirii. Deocamdată, au început să sune că nu mai vin. Unii din cauza vremii, alţii din cauză de copii pe care nu au cu cine să-i lase. Din punctul ăsta de vedere, am fost categorică: este o petrecere child unfriendly. Avem și noi voie să ne exercităm din când în când statutul de oameni mari care fac ce vor muşchii lor. Adică, să stea la bârfe şi ginuri până în zori de zi.

Am făcut şi tort. Diplomat, cu pișcoturi. Şi ca să nu mă simt o mamă denaturată i-am făcut şi Anei unul la fel, doar un pic mai mic, cu care am trimis-o pachet la bunica până mâine la prânz când intenţionez să redevin cea mai bună mamă din lume.

Între timp, încerc să fiu cea mai bună nevastă din lume, că e ziua lui. Şi încă n-a văzut ce fustă mi-am luat. I-am arătat doar tortul; hai să vi-l arăt şi vouă:

Tortul meu. Mhm... al lui.

De câteva luni, Ana are în fiecare săptămână câte un concurs la grădiniţă. Dacă m-ar auzi, pun pariu că şi-ar da ochii peste cap, cum numai ea ştie să facă, şi mi-ar spune că nu e chiar în fiecare săptămână, măi mamă măi! Căci, de la o vreme, aşa mi se spune mie: măimamămăi. Mă simt ca o specie aparte al cărei unic scop pe lume este să o încurce pe Ana.

Dar, să trecem mai departe la subiectul de astăzi şi anume concursurile de la grădi. Ideea nu e rea deloc.