Ştiu. Am dispărut precum măgarul în ceaţă. Fără vreo vorbă, fără să spun şi eu politicos pe curând. Adevărul este că şantierul din casa mea m-a redus la tăcere.

Iată că azi se face o lună de când am pornit plini de entuziasm la atac. O lună de când casa noastră s-a transformat într-un teren de război, cu instalatori, parchetari, firme de la Distrigaz, funcţionari de la Radet, drumuri  la Ikea, schiţe şi proiecte, planuri de atac, strategii pe termen scurt şi mediu, week-enduri pe fugă la ţară, la copil. O luna de când nu m-am atins de aragaz, o lună de când mâncăm pe fugă te miri ce, o lună de când păşim cu grijă prin casă şi facem slalom printre cutii, unelte, jucării şi saci cu cărţi.

Acum lucrurile încep să arate din ce în ce mai bine. Muncitorii au plecat, cei de la Distrigaz nu au venit încă. Bucătăria cea nouă e gata şi e frumoasă. Dulapurile sunt aranjate, maşina de spălat şi ea new entry merge bine, am cumpărat şi un covoraş nou pentru camera Anei, că cel vechi era irecuperabil şi plin de urme de vopsea. Acum, când se va trezi din somn, va păşi pe o oiţă zâmbitoare de la Piritex.

Ieri am hotărât să sărbătorim aniversarea de o lună a şantierului.  Fără tort, fără musafiri. Doar noi doi. La Sighişoara. Gata, plecăm câteva zile că ne-a ajuns. Şantierul nu are decât să se descurce singur. Revin cu veşti.