De ieri casa e goală. Muncitorii au plecat. Am rămas aşadar singuri, cu resturi şi moloz. Şi cu decizii. Cum să arate noua bucătărie? Ce dulapuri? Ce culoare? Cât să fie blatul şi câte sertare să avem pe dreapta şi câte pe stânga? La Ikea au de toate, dar bineînţeles că nu se potrivesc pur şi simplu. Şi asta pentru că am aflat de la muncitori că am o casă strâmbă. Fiecare perete e diferit. Ba mai lat sus, ba mai câş jos, aşa că mobila va trebui şi ea să fie strâmbă. Ori la Ikea, nici vorbă de aşa ceva. Acolo e totul drept şi frumos.

Aşa că de ieri măsurăm şi ne minunăm. Şi mai avem doar câteva zile pentru a pune casa la punct. Pentru a reface cuibul. Apoi aducem şi puiul.Deocamdata însă, fără sunet de bormaşină, fără ciocan şi fără băăăă-uri şi măăăă-uri muncitoreşti, vocile noastre cu tonalităşi din ce în ce mai ascuţite nu mai pot fi ascunse. Suntem complet fără apărare în faţa oboselii şi a nervilor. Nu vrem decât să se termine. Amândoi.

Dar va mai dura. Casa e tot cu susul în jos şi acum, că am aflat că e şi strâmbă, va fi şi mai greu de aranjat.
Dar va ieşi bine şi la sfârşit o să fie frumoasă. O să-ţi placă, nu te panica!
Aşa îmi zicea ieri soţul pe când stătea cu o ruletă în mână în mijlocul bucătăriei noastre goale şi strâmbe. Şi vocea lui nu avea deloc o tonalitate ascuţită.