Casa tot în şantier. Doar noi doi şi muncitorii. Ana, tot departe. În camera ei am adunat tot ceea ce am putut salva de praf. Cutii, jucării, calculator, medicamente, valize pline de haine. Pătuţul e acoperit cu o folie neprietenoasă. Nu sunt învăţată să intru acolo şi pereţii să sune a pustiu. Să nu fie nimeni sub păturică. Niciun picior atârnând pe podea. Niciun oftat. Nicio mînuţă întinsă. Niciun corp mic şi cald.

Nu ştiu cât m-au dat peste cap muncitorii, sau faptul că în camera copilului nu e nimeni. Doar noi care intrăm din când în când, lăsăm vreo cutie, ridicăm alta, proptim o ţeavă şi toate astea repede, să nu stăm prea mult într-un loc care nu este al nostru, să nu tulburăm aerul ce miroase a copilărie.

La telefon, Ana e veselă. Departe, dar veselă. E uimitor cât de uşor s-a învăţat cu ideea că acum stă cu bunica. Şi că noi venim doar la sfârşit de săptămână. Adică mâine. Spre seară plecăm la ea.

Înainte însă, o să închid cu grijă uşa de la camera ei, să nu iasă de acolo aerul de copilărie. Am nevoie să-l respir în zilele ce vor urma când Ana va fi în continuare la ţară, iar noi tot în şantier. Doar noi doi şi muncitorii.