Nici nu ne aşezarăm noi bine la o masă din cetate, că hop îşi făcu apariţia un chelner zglobiu care ne zise cu un prefăcut regret ştiţi, noi la 22h închidem. Păi de ce, frate? Că vară e, vacanţă aşişderea, iar clienţii curg râuri - Dumnezeu ştie de ce!

Cam aşa a început vacanţa noastră la Sighişoara. După un drum lung cu tiruri şi gropi şi două cafele greşite băute la Viva (nu a ştiut să apese pe butonul de macchiato şi mi-a dat un fel de lăptic cu un iz de cafea), deci după tot acest drum lung, iată-ne ajunşi în sfârşit la locaţia noastră de la poalele cetăţii. Din momentul în care ne-am dat jos din maşină şi am pus piciorul pe pământ, am început să regretăm. După ce am rămas relativ flămânzi fiindcă în cetate totul se închide la 22h, că deh, dimineaţă te scoli devreme să nu pierzi micul dejun, ne-am mutat la altă terasă unde am profitat de nişte prieteni ai barmanului care s-au lungit la poveşti şi aşa am băut şi noi o bere în prima seară de vacanţă.

Zilele care au urmat n-au făcut decât să ne convingă că vorba aia avem o ţară, păcat că e locuită nu e doar o vorba-n vânt. Că la un hotel de 4 stele cu piscină nu sunt în stare să prepare un expresso, că la micul dejun mi-a căzut în cap o tavă prost aşezată şi nimeni nu s-a arătat îngrijorat, ba mai mult, îmi aruncau nişte priviri ucigătoare în timp ce strângeau cu o măturică rămăşiţele unui castronaş devenit victimă colaterală a incidentului, că dimineaţa trebuia să pândesc femeia de serviciu pentru un sul de hârtie igienică şi că bucătarul hotelului nu ştia că pentru a fi fierţi, cartofii trebuie să poată fi străpunşi cu furculiţa, toate astea devin dulci copilării în faţa adevăratei aventuri. Şi anume: cum să faci pentru a vedea bisericile fortificate ale Transilvaniei.

Chiar aşa, cum să faci? Ce, aveţi impresia că e de ajuns să mergi în zonă, să iei o hartă şi să te duci până în faţa bisericii, să plăteşti bilet şi să intri?! Ha, prostii! Vă spun eu că demersul logic al oricărui turist devine inutil şi lipsit de sens în inima Transilvaniei. Uite, de exemplu, pentru a vizita biserica fortificată de la Mălâncrav trebuie să te ai bine cu tanti Gela. Fiindcă la ea sunt cheile bisericii, iar dacă ea nu vrea să descuie, rămâi ca prostu' la uşă. Exact ca noi, care după ce am urcat sus pe colină şi ne-am învârtit în jurul bisericii de vreo două ori, am aflat de la un muncitor că doar tanti Gela are cheia. Du-te la ea la poartă, bate, urlă şi nimic. Caut-o prin vecini, roagă copiii din sat să o strige şi când în sfârşit o găsirăm stând de vorbă cu o vecină, ea ne spune plictisită să stăm la umbră să o aşteptăm că vine ea. Dar n-a venit. După un sfert de oră la sfârşitul căruia am decis să renunţăm, ne-am intersectat cu ea pe drum - îşi lua rămas bun alene de la vecină.Am rugat-o să nu se mai deranjeze pentru noi.

Dacă la Mălâncrav nu am reuşit, am încercat la Biertan. Ca să nu vă ţin în suspans, o să vă spun din start că demersul a fost încununat de succes. Biserica am văzut-o, chiar dacă preţul plătit a fost destul de mare - o indigestie după ce am mîncat o omletă la hanul de la intrare. Cu o biserică vizitată la activ, am prins curaj şi ne-am avântat până la Saschiz. Acolo am găsit uşa deschisă, dar nu am prea avut ce vedea. Am înţeles că oricum nu se poate investi prea mult că se fură ca în codru. Duceţi-vă la Viscri, acolo s-au organizat mai bine şi e mai frumos! ne-a zis Ana-Maria de la Biroul de Informare Turistică. Am fost la Viscri şi e mai frumos şi au şi muzeu şi un turn în care dacă eşti inconştient te poţi urca în vârf să faci poze. Bineînţeles că nu scrie nicăieri să nu laşi copiii singuri pe scări că lipsesc trepte şi se pot prăbuşi în gol de la peste trei metri. Vă spun eu acum - nu-i lăsaţi să urce în turn şi de altfel ar fi  mai bine să nu urcaţi nici voi.

Şi cel mai bine ar fi să staţi acasă! Sau să vă plimbaţi cu maşina şi să vă uitaţi pe geam. Aveţi ce vedea! Peisajul e de vis, dar restul e... trist. Chiar foarte trist. Şi-mi pare rău. Chiar foarte rău.