De când mă ştiu, am fost ceea ce se numeşte un om de casă. Ca o pisică, îmi place să am locul meu, colţul meu în care să mă retrag de fiecare dată când tensiunea creşte şi când lucrurile tind să o ia razna. Urăsc schimbările. Şi deciziile. Nu-mi place nici cel ce vrea să ia decizii în locul meu. În general, îmi place să simt că am timp- să mă gândesc, să mă răzgândesc. Pot să stau cu zilele să caut cea mai bună soluţie şi mă enervez când alţii fac la fel ca mine.

De asta este important să am locul meu unde să mă ascund singură, cu mintea mea răvăşită de atâtea gânduri. Să stau un pic să respir şi să-i las şi pe cei de lângă mine să o facă.  Doar un pic.

De câteva zile, mi-am pierdut locul. Oriunde dau să mă aşez este ocupat. De lucruri, de mobilă, de praf, de muncitori. Dar mai ales de zgomot. Un zgomot ce face să-ţi vibreze mintea într-un ritm dureros. Abia dacă am timp să trag aer în piept că bormaşina porneşte iarăşi la atac. Se duce un adevărat asediu la mine acasă, iar locul meu nu va mai rezista mult. Deja trebuie să sar peste saci şi pungi pentru a ajunge la el, nu să mă ascund, ci doar să-l mai pot zări. E atât de departe şi de ascuns, încât am sentimentul că o să-l uit.

Aşa că azi am hotărât să-mi caut altul. Nu definitiv, doar pentru câteva zile. Până tace bormaşina. Nu l-am găsit încă. Dar mă bate gândul să-l caut prin Italia. Nu acum, mai încolo, să am timp să mă gândesc şi să mă răzgândesc.