În vacanţa asta ce tocmai trecu, mi-am descoperit un nou hobby: statul. Nu e vorba de statul ăla ce se doreşte a fi relaxant şi pe alocuri chiar inteligent, precum statul de vorbă sau statul pe spate cu o carte în mână sau chiar statul în pat cu perdeaua trasă şi gândurile lăsate să zburde nestingherite. Nici măcar de statul de mână cu soţul sau statul în braţe cu copilul. Nu, e vorba doar de statul ca prostu’. De când l-am descoperit, am devenit fan. La început, e niţel mai greu, mai ales când nu eşti obişnuit şi fiecare gest al celor din jur, mai ales al celor sub un metru patruzeci, ţi se pare că ascunde o undă de reproş. Dar apoi, ori că încep ei să se obişnuiască, ori că începi tu să te nesimţeşti, lucrurile tind să se aşeze şi după vreo trei zile, tu vei deveni pentru toţi cel care stă. Cel care poate să doarmă până la prânz, să se trezească apoi ca să bea o cafea, să mănânce o sarma, să se uite la unul-două filme pentru copii, înainte de a se trânti înapoi în pat, unde să rămână până e chemat la cină de către o mamă care şi-a asumat în totalitate gospodăria. Pentru cel care stă, timpul pare că se dilată şi se contractă în funcţie doar de cheful personal şi de soarele de afară. În lipsa lui, statul în casă, altădată combătut şi hulit, devine ocupaţia de bază, asezonată cu un deget de vin roşu şi o felie de plăcintă cu brânză.

Aşa că vă rog să mă înţelegeţi de ce astăzi nu sunt în apele mele, de ce corăbiile mele sunt doar nişte biete epave, de ce colegii merg în vârfurile picioarelor şi copilul cel cald şi mirosind a somn m-a făcut doar să scot un mormăit nervos când trăgeam pătura de pe el la şapte dimineaţa. Astăzi i-am făcut cu mâna celei care stă şi m-am întors la ea: cea care se scoală cu noaptea-n cap, cea care cunoaşte traficul de ora opt, cea care găteşte, cea care spală, cea care face curat, ea, cea matură şi responsabilă şi adultă. Ne-am despărţit doar de câteva ore şi deja mi-e dor de mine. De cea care zece zile a stat ca proasta, ca nimeni alta.