Cred că dorinţa de a avea şi eu un frate s-a oprit undeva în jurul vârstei de 9 ani. Până atunci mă tot dădusem bine pe lângă ai mei ( întelesesem eu cumva că e nevoie de amândoi) că poate-poate mai fac şi ei un copil şi mă ajută să intru în rândul lumii. Pentru că toţi copiii din jurul meu aveau ceva de genul ăsta acasă. Iar cei singuri la părinţi aveau măcar un animăluţ de care să aibă grijă. Nu şi eu. O aveam pe mama care m-a făcut la 35 de ani şi pe care am chinuit-o ca pe un câine în primii doi ani de viaţă (n-am vrut să sug, să dorm sau să tac),  îl aveam pe tata, cu 9 ani mai în vârstă decât mama şi pe bunica paternă, un fel de Mutter Courage ce trona peste bucătărie şi noi toţi.

Faptul că, după ce că au aşteptat suficient de mult până să aibă copii, s-au şi procopsit cu unul dificil şi urlător (pe vremea aia era prematur să-şi dea seama cât voi fi de deşteaptă) i-a făcut pe ai mei să renunţe urgent la ideea de a mai avea unul. In plus, nici ei nu au avut fraţi, sau mai bine zis nu au avut fraţi buni, că vitregi avea fiecare câte unul, dar ori era departe şi tembel, în cazul mamei, ori necunoscut, în cazul lui taică-miu. Tot ce s-a putut face pentru mine a fost să fiu împrietenită în urgenţă cu o verişoară de a doua pe care am cunoscut-o relativ târziu, când s-a restabilit în România, după nişte de Algeria. Pe partea soţului, situaţia e relativ la fel de tristă. Şi ăsta e fără fraţi sau surori, cu doi verişori prin Vrancea şi cu o a treia plecată şi măritată prin lumea civilizată şi cu care nu l-a împrietenit nimeni.

Din câte se pare, cel puţin până la ora actuală, biată fie-mea nu face decât să ducă mai departe tradiţia copilului unic, irepetabil, alintat şi făr' de partener de joacă. De dorit nu-şi doreşte, pentru că aştia mici sunt enervanţi, pisălogi, urlători şi consumatori de timp şi atenţie. Doar că se uită cu jind la cei cu familiile numeroase. Vrea şi ea să poate să se laude prin lume cu ce clan are acasă şi cum trebuie să mai întindem o masă de Crăciun ca să încăpem cu toţii. Or la noi e de ajuns măsuţa de cafea din sufragerie pentru doi părinţi şi trei bunici.

Salvarea a venit tot de la verişoara de a doua, aia de m-a împrietenit mama cu ea şi care a avut inspiraţia de a face doi copii, ambii un pic mai mari decât Ana. Nu vreţi să ştiţi ce extaz pe fie-mea când a aflat că iată, she is not alone, are şi ea două bucăţi de rude de 8 şi 10 ani cu care poate să alerge, să se joace şi să împărtăşească secrete de familie. Petit problème, vorba francezului: verişorii stau în Singapore (v-am zis că e inspirată fata!) şi deci vin doar în vacanţa de vară.

Dar ieri s-au văzut şi au aranjat deja cum vor merge cu toţii vara viitoare, la Moeciu, şi vor dormi toţi trei într-o cameră şi vor sta cu lanterna sub pătură să povestească toată noaptea. Şi, pentru o zi, măsuţa de cafea din sufragerie a părut neîncăpătoare.