Pe drumul spre grădiniţă îmi place străduţa cea mică şi întortocheată, flancată de case cu grădini primitoare. Îmi place să arunc câte un ochi peste garduri, să văd ce flori au prins a se deschide, ce pui de căţel mai scânceşte pe prag, ce jucării împrăştiate vorbesc despre copilul din spatele uşilor. Îmi place să o ţin pe Ana de mână şi să o simt cum mă strânge de degete de fiecare dată când se apropie o maşină. Îmi plac crengile noduroase ale mărului ce se apleacă într-un gest de curtoazie în faţa noastră şi-mi place să mi se dea bineţe din spatele porţilor.

Înainte ca aleea cu case şi curţi să o cotească spre stânga, trecem pe la Tina. De obicei ne aşteaptă cuminte la gard şi-şi învârte coada-n cerc, a bucurie. De ea ne place mult; în schimb, nu putem să-l suferim pe vecinul ei mare şi negru ce latră şi sare pe poartă într-o luptă dezlănţuită cu hoţii imaginari.

Încă puţin şi ajungem, îi ziceam la început, când paşii ei făceau lipa-lipa în spatele meu şi apoi lipliplip când se punea  pe lătrat câinele cel rău. La început măsura cât jumătate din poarta grădiniţei. Apoi fruntea îi era exact în dreptul clanţei şi trebuia să am mare grijă să nu-i deschid uşa-n cap. De anul trecut, butonează singură la interfon, trage cu forţă de poartă, urcă treptele în fugă şi gata... dispare fericită în camera cu 14 pisici colorate, ce zâmbesc de pe un perete. Câte una pentru fiecare copil, ca să nu se supere nimeni. Şi dacă la anul o să ai 15? Mai desenăm una, zice Adina-Albina.

Astăzi Ana i-a scris o scrisoare Adinei. Nu o să v-o citesc, pentru că nu vreau să-i umblu prin corespondenţă. I-a făcut şi un plic şi pe el a scris aşa: vederile s-au adunat şi eu m-am înălţat. Cred că la anul, dacă s-ar ridica un pic pe vârfuri, ar putea chiar să atingă coada vreuneia dintre mâţele de pe perete. Nu ştiu câte vor fi la toamnă. Dar ştiu că sunt în siguranţă acolo unde se află, printre copii şi jucării, departe de câinele rău şi lumea de afară.

Azi a fost ultima zi de grădiniţă.