Ana se uită disperată când la mine, când la caietul de română.
- Am uitat ce am de făcut! spune şi buza de sus începe să-i tremure uşor.
Încă nu zic nimic şi aştept să văd ce propune. Dar ea tace şi lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji.
- Ce mă fac acum? se lamentează şi dă să izbucnească în plâns. N-am fost atentă şi acum nu pot să-mi fac tema şi Doamna o să se supere şi eu nu ştiu cum să fac!
Încerc să o îmbărbătez:
- Hai să-i dăm un telefon Marei şi să o întrebăm pe ea, zic.
E momentul în care Ana se prăbuşeşte. Plânge neconsolată şi tot ce reuşesc să înţeleg printre suspine este o frază pe care o repetă la nesfârşit:
- Nu pot mamiiii, că Doamna a zis că nu care cumva să ne întrebăm colegii că ei ne vor spune greşiiiiit şi eu nu vreauuu să o mint pe Doamna mea şi nu vreau nici să râdă ceilalţi de mine că nu am ştiut temaaa!
Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. De ce ar râde cineva de un copil uituc şi aiurit? De ce i-ar spune greşit intenţionat? Care părinte îşi educă odrasla să facă mişto de cei care au avut o zi mai proastă? Voi aţi face aşa ceva? Sunt sigură că nu! Tot aşa cum sunt sigură că şcoala asta românească ar trebui să înţeleagă că scopul ei este să educe şi nu să terorizeze, să ne înveţe copiii cum să se descurce, unde să caute soluţii şi cum să colaboreze între ei.
Nu înţeleg cum mama dracului nu face nimeni legătura între ce se întâmplă pe piaţa muncii din România şi ce se întâmplă în şcoli. Oare învăţătorii ăştia nu citesc şi ei tratate de psihologie, nu văd şi ei că în lumea civilizată (acolo unde confraţii lor care îşi permit să ameninţe pot fi daţi afară) copiii sunt încurajaţi de mici să gândească, să ştie unde să caute informaţii, să ajute, să se implice şi mai ales să nu râdă ca proştii atunci când un seamăn de-al lor are o problemă?
Nu Ana, nimeni nu o să râdă de tine. Sigur că ai greşit că nu ai fost atentă. Dar, important este să încerci să-ţi repari eroarea. Şi tu ai făcut-o. Şi Mara nu a râs de tine, ci te-a ajutat. Pentru că voi, dragele mele, trăiţi încă într-o lume civilizată construită de părinţi ca noi. O lume pe care ieri, doamna învăţătoare a încercat să o clatine. Nu se face aşa ceva, stimată doamnă! Nu cu un copil! Nu cu al meu!
miercuri, 14 noiembrie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
17 comentarii:
Of, draga si scumpa de ea. Iti dai seama cam ce ganduri isi face o copila de 7 ani? Ce probleme uriase ajunge sa isi creeze in capul ei mic din cauza ca cea care ar trebui sa o invete despre lume si viata o invata ca oamenii nu se AJUTA intre ei. In loc sa le induca ideea de prietenie, colegialitate, suport catre aproape...le induce fix opusul. Mult cretinism in scoala romaneasca. Prea mult.
Stii ce ma enerveaza cel mai mult? Ca nu putem sa ne punem toti parintii de acord sa nu mai toleram amenintari de niciun fel.
Hai mai sa nu vedem amenintari in tot felul de nimicuri. E deja prea mult. Nici afara profesorii nu citesc psihologie, ti-o spun din experienta. Ei invata metode de predare, atat. Si afara exista disciplina si exigenta. De ce toata lumea crede ca afara copiii sunt tinuti in puf de catre profesori.
Mihaela
Uite pentru ca mai cunoastem si noi oameni "din afara" care spun ca acolo nu se face invatamant cu batzu in mana si nici cu amenintari de tot soiul! Eu pot sa inteleg ca tie ti se pare un nimic...nu stiu daca ai copii, insa noi astia care avem "nimicuri" din astea zilnice...suntem cam suparati pe cei care le produc copiilor nostri lacrimi degeaba. Exigenta e una si ideea ca "nu il suna mah pe altul ca altul nu o sa iti dea niciodata informatia corecta" e o prostie inimaginabila. Eu imi doresc ca copilul meu sa invete sa se BAZEZE pe colegi si prieteni cand el are o zi in care poate n-a fost atent. Asa cum facem toti in viata. Nu sa invete ca toti oamenii sunt naspa si ca nu avem voie sa ne sunam un coleg cand suntem la ananghie.
Draga Mihaela, o amenințare nu e un nimic. E un fel de educație care se bazează pe un raport de forță: eu sunt mare și pot sa fac ce vreau astfel încât tu, care ești mic, sa faci ce zic eu. Disciplina e cu totul altceva, nu este obedienta impusa prin spaima. Cat despre exigenta, asta ar trebui sa se vadă în performanta obținută de copil și nu în frica de a deschide gura în fata profesorului. Nu e nimic rău în a merge la scoală cu bucurie, serios!
Exagerezi, nu a reiesit ca s-a facut invatamant cu batul. Copiii plang pt ca asta e felul lor de a spune cand ceva nu le place. Plang si cand parintii ii cearta. Parca tu ziceai in alte postari ca ii mai ardeai cate una celei mici, ce fel de crestere e aceea cu palma?
Pai atunci hai sa dea toti in ea ca i-am tras eu una la fund cand era mica. Si cand o sa fie mare, sa o bata si barba-su ca ea e invatata cu amenintarile si bataia!
Oricum, ca sa lamurim lucrurile, desi nu-mi amintesc sa fi scris despre asta pe blog, noi am plesnit-o pe Ana exclusiv atunci cand era vorba de a se pune singura in pericol, de exemplu cand era sa sara in fata unei masini pe la trei ani.
Nu m-am referit la tine Ioana.
S-a referit la mine, care am plesnit copilul tot cand se punea in pericol. Un exemplu e cand tragea de cabluri bagate in priza prin casa. :) Cresterea cu palma din partea unei mame e una si amenintarea din partea unui strain e alta.
Expresia "cu batul" e doar o expresie. Batul cel mai urat e cel psihic. Un om dintr-o colectivitate (dupa cum ii zice si numele) trebuie sa stie ca se poate baza pe colegi. Si ca trebuie sa si ofere sprijin colegului aflat in nevoie. Nu ca "colegul o sa iti dea gresit". Asta e amenintarea de care discutam aici, faptul ca unui copil de 7 ani i se spune ca nu te poti baza pe nimeni, esti singur!
De aia a plans Ana, nu pentru ca "nu i-a placut"...acolo era descrisa o situatie foarte clara, iar copilul a trecut printr-un stres foarte mare: nu am tema si NU POT SA O CER NIMANUI pentru ca asa a zis doamna, ca oamenii iti dau tema gresita!
Ești sigură că nu era vorba să nu ceară tema unui coleg de teama de a nu o primi greșit pentru că nici colegul nu și-a notat-o cum trebuie? E posibil ca la clasa I-a să ai mai multe variante de temă, în funcție de ce au prins copiii. Și să fi fost vorba despre asta nu că nu ar fi existat un coleg care să vrea să o ajute?
Nu sunt sigura de nimic, dar sunt sigura ca amenințări exista. Nu grave, nu dese, dar este metoda principala prin care se încearcă educarea copiilor în scoală. Si mai știu ca s-a intamplat deja de vreo doua ori sa-i spună doamna ceva Anei ca apoi, când am cerut lămuriri, sa mi se spună ca "a înțeles copilul greșit". Si crede-ma, am cerut lămuriri pe un ton foarte blând. Si crede-ma, ceea ce i se spusese Anei nu era deloc OK si cuprindea, cum altfel, niscaiva amenințări de genul "vor rade copiii de tine". Poate ca sunt eu prea mămoasa, dar mi se pare nedrept să-ți arogi dreptul de a-mi amenința copilul, indiferent de cine ești tu și de ce probleme ai pe cap. Ma gândesc cum ar fi sa ma amenințe pe mine șeful și apoi sa mi se pretindă performanta și dorința de a lucra cu spor.
E important ca elevii de virste mici sa fie responsabilizati. Poate de aia invatatoarea le-a spus sa nu se bazeze pe altii. Daca fiecare copil il intreaba pe altul, tema ajunge ca telefonul fara fir.Eu inteleg revoltele materne din blogosfera romaneasca dar mi-as dori 2 chestii: sa nu mai idealizam alte tari (in care de altfel exista multa strictete, multa raceala si nu se admite prezenta parintelui cu idei si sugestii in clasa, inaintea clasei, la telefon hodoronc tronc ca la noi) si sa privim problema si din celalalt unghi- al nevoii de disciplina, reguli, sisteme de reward si punishment a performantei copilului.
Sunt de acord cu tine: trebuie responsabilizati, trebuie sa invete sa-si faca datoria, dar nu trebuie amenintati cu prostii. La noi, copiii sunt amenintati cu tampenii de genul "se va rade de tine", daca nu esti cuminte "iti pun poza pe Net" sau "nu ai voie sa te duci la toaleta in pauza; fiindca m-am suparat pe tine". Hai sa fim seriosi, asta nu e ok si eu impotriva chestiilor de genul asta ma revolt. Scoala nu ar trebui sa incurajeze genul asta de ineptii. Eu nu ma duc la scoala cu sugestii si reclamatii -dupa cum vezi, ma racoresc pe blog- dar sa stii ca exista invatatori care reusesc sa se impuna si sa responsabilizeze fara sa ridice tonul si sa bage spaima in copii. Stiu ca in strainatate nu e totul foarte roz, dar eu nu compar cu strainatatea, ci cu starea de normalitate, asa cum o vad eu prin prisma educatiei mele. Faptul ca exista probleme si la scolile din State nu ma face sa inghit mai usor plansul Anei, atunci cand se teme sa ceara temele unei colege. Bineinteles ca vorbele spuse la nervi nu trebuie luate prea in serios, dar problema cu astia mici tocmai asta e: ei iau de buna tot ceea ce li se spune.
Ca profesor as mai adauga ca a te baza pe colegi pentru informatii e in principiu o chestie riscanta. Incurajez lucrul in echipa si in 2 in chestiuni de substanta - notarea temei e insa o raspundere individuala. Si poate ca s-a interpretat gresit mesajul invatatoarei: colegii iti dau informatii gresite nu fiindca sint rai (oare de ce am sarit toti sa intelegem asa mesajul???) ci pentru ca nici ei nu si-au notat bine sau si ei au aflat la mina a doua. Deci nu e o amenintare ci un fair warning.
Mai, la clasa I ei nu stiu sa scrie, asa incat incearca sa tina minte. OK, poate ca si colegii si-au notat gresit, dar pana la urma, e treaba mea daca imi sun colegul sa aflu tema sau nu! Daca mi-o da gresit, suport consecintele.
Doamna s-a referit la "nu intreba colegul CE tema ai,in caz ca ai uitat " sau "nu intreba colegul CUM se rezolva tema "???
Pt ca totusi e mare diferenta.
Și noi am avut probleme cu copilul aiurit adică fiul meu, care a încurcat la sport stânga, dreapta și de care nu au râs colegii ci chiar profesorul de sport spunându-i că este gogoman și dându-i-l exemplu pe fiul său care la doi ani știe care este stânga și care dreapta.Domnul profesor nu știe că nu toți copiii sunt genii ca cel al dânsului car probabil nu se încurca nici în burta mamei sale.Deci copiii noștri au exemple foarte bune în chiar dascălii lor pentru a râde de colegii lor.
Trimiteți un comentariu