Da, ştiu: a trecut weekend-ul şi eu nu am mai dat pe aici, deşi aşa promisesem. Nu aruncaţi cu pietre, chiar am fost ocupată ba cu mama pe la care am trecut sâmbătă că deh, nu apucase să vină la aeroport, ba cu naşul nostru care ne-a chemat la un grătar la el, la ţară. Adevărul e că nimic nu e mai minunat pentru un copil decât să-l ţii o zi întreagă într-o curte cu doi câini şi trei copii, cu tort de fructe şi prăjitură cu glazură.

Apropo de de-ale gurii, v-am rămas datoare cu poveşti despre ce şi unde am mâncat prin Viena. Din acest punct de vedere, capitala fostului imperiu e super child friendly. Adică dă-i unui plod un şniţel uriaş cu cartofi prăjiţi şi fericirea-i gata. Ce trebuie însă să ştiţi înainte de a vă avânta în restaurantele lor este că austriecii ăştia fac o diferenţă uriaşă între şniţelul de porc şi cel de viţel. O diferenţă cam de 7 euro. Noi n-am ştiut şi în prima seară am cerut senini un wiener şniţel, fără să precizăm patrupedul din care vrem să fie preparat. Aşa că au ales ei pentru noi şi ghiciţi spre ce carne s-au orientat? Aşa că am mâncat cu noduri, bodogănind şi înjurând, dar ne-am învăţat lecţia.

Aşadar, zilele următoare am găsit, la recomandarea unor băieţi deştepţi de pe TripAdvisor, un local intim şi central, recunoscut pentru porţiile uriaşe la preţuri mici. Iniţial am cerut două porţii normale şi una pentru kinder. S-a uitat chelnerul cam lung, ne-a măsurat de sus în jos şi de jos în sus, a clătinat din cap şi ne-a întrebat dacă suntem siguri. E prea mult? zic. Mult prea mult! zice. OK, rectificăm: două porţii de adult la trei farfurii. Când au venit, nu au avut loc pe masă. Fiecare porţie cuprindea două hălci de carne făcute pane, plus un castron de cartofi prăjiţi de căciulă. În zadar ne-am luptat cu şniţelul vreo oră, nu am biruit decât o porţie toţi trei. Pe cealaltă am luat-o la pachet şi am folosit-o drept cină. A doua zi, am schimbat cererea: o porţie de adult şi una de copil. De data asta, ne-a rămas doar jumătate din porţia de copil, echivalentul unui şniţel din restaurantele româneşti.

Şi dacă tot vorbim de restaurante, vreau să dărâm un mit. E vorba de celebrul Centimeter de care vorbeşte tot gugălul. Restaurantul e fain, meniul super marfă (mai ales cârnaţii la metru şi bruschetele cu 4 tipuri de brânză băgate la cuptor -- noi am mâncat altceva, dar am tras cu ochiul la masa vecină), ca preţuri e rezonabil, dar... dar... pute! Adică pute rău la ei a fum de ţigară (în condiţiile în care noi suntem fumători, dar era imposibil să vrei să mai faci şi tu fum înăuntru) şi a ceapă prăjită. Atât de rău miroase a ceapă încât odată întorşi în apartament am fost nevoiţi să ne lăsăm hainele afară pe balcon, să-mi spăl sutienul în chiuvetă şi copilul pe cap. Dacă vreţi totuşi să mâncaţi la ei, aşteptaţi să se facă vară şi să-şi deschidă terasa. De stat la terasă, am reuşit doar într-o seară ceva mai călduroasă, când am vrut să omenim copila cu o prăjitură la o cafenea de la poalele Stephansdomului. Prăjitura bună, ciocolata caldă la fel, chelnerul acru şi zgomotul de fond infernal: în loc de clopote, se auzeau urletele belicoase ale unei găşti cu steaguri ce ţipa Allah Akbar chiar pe lângă noi.

Ce ar mai fi de spus despre haleala vieneză? Să vă zic de pildă că Anei i-au plăcut la nebunie wurstii de la gheretele de pe stradă, d-ăia fripţi, serviţi pe carton cu o chiflă şi muştar. Nouă ne-a plăcut ciolanul de porc la rotisor cu hrean de care am beneficiat la un restaurant din Prater. Bun tare şi deloc scump: 12 euro un kg de carne.

Mai ieftin se poate mânca prin restaurantele italieneşti. Pizza bună şi uriaşă cam la 8 euro bucata; pastele, în schimb, cam din conservă, mai ales dacă ştiţi cam cum ar trebui să fie la mama lor acasă. Cu Apfelstrudelul ne-am luat ţeapă. I-am luat Anei unul la Centimeter şi n-avea niciun haz. Era exact un foietaj decongelat ad hoc, cu nişte mere rase vârâte pe grabă şi un spârc de frişcă. Aşa că pentru prăjituri ori vă duceţi la o cafetărie prin centru, ori, mai ieftin, cumpăraţi de la brutării.

Încă un sfat: atenţie la sucurile de fructe pentru cei mici. E drept că noi cu germana nu stăm prea bine, aşa că am dat din cap a aprobare atunci când un chelner m-a întrebat dacă vreau pentru fie-mea suc natural. Copila ceruse de mere. Eu am spus doar să nu fie rece. El a înţeles să-mi aducă două mere stoarse într-un pahar pe care l-a băgat la microunde. Rezultatul a fost o super indigestie cu frisoane şi febră care, din fericire, a cedat la a doua doză de Sumetrolim.

Mâine povestim despre ce am văzut şi ce am ratat. Pun şi poze!

P.S. Uitasem ce nasol e să te scoli dimineaţa la 6h30!