marți, 22 iulie 2014

Sub valuri

Încă se întâmplă. Nu des, nu înspăimântător, dar dintr-o dată. Nu dă niciun semn, nu are legătură cu nimic din jur. Nu ţine de oboseală, de vremea de afară, de obligaţii sau de timp. Aş spune că e mai degrabă o chestiune de coincidenţe. Mici, aproape insesizabile, de-a dreptul pricăjite. O fotografie, o imagine, un miros, o melodie şi brusc începe. Senzaţia e pur fizică. Inima îmi zvâcneşte în tâmple. Pulsul creşte. Nu are rost să mă lupt, să încerc să plec de acolo, să mă duc mai departe, să mă prefac că nu văd, să mă agit. Nu aş face decât să fac valuri şi mai mari decât cele care se sparg peste mine. Aşa că mă scufund. Pur şi simplu. Mă arunc cu toată forţa înainte, cât mai jos, cât mai la fund şi stau acolo nemişcată, cu privirea întoarsă spre mine, ţinându-mi respiraţia până simt că aerul se termină şi gata, pot urca din nou la suprafaţă. Uneori durează o oră, alteori zile. Două, trei. Ca să ajung cu bine la mal trebuie să mă ocup doar de mine. De mine şi de mon mal de pays. Nu ştiu cum l-aş putea traduce. Nu e patriotism, nu e nevoia şi frustrarea de a nu trăi în Franţa. Dacă aş crede în reîncarnare (dar nu cred), aş spune că ceva din existenţa mea anterioară s-a strâmbat şi că acum încerc să recuperez acel ceva pierdut la care ajung doar în zilele când sunt acolo sau când mă duc direct la fund, cu valuri care se agită deasupra mea şi care mă ascund de ceilalţi.

Sâmbătă seară, o prietenă mi-a spus că tot ceea ce am făcut în viaţă a fost din dorinţa de a mă integra. De a fi de-a lor. De-a mă franţuzi atât de tare încât până şi eu să ajung să uit că nu sunt decât o impostoare care îşi caută locul. Într-adevăr, nu se poate trăi doar în adâncuri, cu privirea întoarsă spre mine. Dar uneori e aşa de bine. Poate că şi de asta nu am vrut să-mi schimb meseria. Ani de zile m-am tot certat cu cei de acasă că de ce nu încerc mai mult, că de ce nu vreau mai bine, că e păcat de tot ce ştiu, că aş putea să fac şi altceva. Ani de zile m-am acuzat, m-am blamat, m-am înfuriat că am rămas blocată, că sunt prea speriată şi nesigură pe picioarele mele pentru a mă duce mai departe. Acum, de două zile de când stau sub valuri şi mă gândesc, îmi dau seama că nu pot şi nu voi schimba nimic. Pentru că, la dracu, asta sunt eu şi oricât m-aş preface, oricât m-aş chinui, oricât mi-aş dori să fie altfel, dacă aş renunţa să mă mai joc de-a franţuzitul până la epuizare nu cred că aş mai avea forţa să ies la suprafaţă. 

Nu e vorba de bucuria de a fi la Paris, de a sta prin muzee şi galerii, nu are legătură cu nimic de pe Coasta de Azur, nu ţine de stridii şi midii, de foie-gras sau de castelele din Lorena. De fapt, haideţi să v-o spun pe aia dreaptă: mi se fâlfâie complet de monumente, de biserici, de turle, restaurante, munţi şi văi, brânză şi jamboane, cupe de şampanie, câmpuri de lavandă, vinuri de Burgundia şi plaje din Normandia. Dar cuvintele, cuvintele alea care vin spre mine, mă învăluie, în care îmi îngrop obrazul ca-ntr-o pernă şi le ţin acolo calde şi vii de atâţia ani de zile, până când au ajuns să-mi inunde visele, să-mi ocupe mintea, să-mi iasă pe gura, să mă ascundă şi să nu-mi trădeze jocul nevinovat de-a fi ceva ce n-am să fiu niciodată. Când simt că se întâmplă, mă arunc cu toată forţa înainte şi stau acolo nemişcată, cu ochii închişi, înconjurată de toate cuvintele pe care le găsesc în jur, lăsându-le să-mi facă respiraţie gură la gură, trăgându-le spre mine, agăţându-mă de ele, devorându-le pe unde le găsesc. Să aud, să le aud, să mă gândesc ce aş face acum dacă aş fi acolo: cum m-aş trezi, aş lua un croissant de la brutăria din colţ sau nu, mai bine un pain aux amandes şi o cafea din Montparnasse, de la restaurantele alea cu geamuri mari şi apoi m-aş duce pe o bancă, oriunde, nici nu contează şi aş asculta. Şi aş aştepta ca cineva să intre în vorbă cu mine, oricine. Orice vorbă care ar face impostoarea din mine să-şi joace rolul până la capăt. Acela de a fi una de-a lor. Am făcut jocul ăsta şi poate că am intrat în vorbă mai des decât ar fi trebuit. Nu-mi pare rău, am învăţat să vorbesc aşa cum nu aş fi învăţat din cărţi. Nu vreau să trăiesc acolo, nu vreau să mă lovesc de taxe, impozite şi problemele de zi cu zi. Prefer aventurile în locul unei relaţii serioase, pe termen lung. Doar că ultima a fost deja de prea mult timp. Când eram acolo, ştiu că m-a întrebat Bogdan: ai vreo soluţie să rămânem aici? Pentru că mi-aş dori să te am şi acasă cum eşti aici. Doar că eu acolo eram acasă. Eu, impostoarea. Nu mama, nu iubita. De două zile le-am lăsat pe ele pe margine şi m-am scufundat. O să ies la suprafaţă ca de fiecare dată. Doar că nu azi. Azi stau la fund şi ascult asta.


13 comentarii:

Anonim spunea...

Mie mi-a placut intrebarea lui Bogdan. Totdeauna exista o solutie. De ce sa n-o cauti in loc sa-ti negi pornirea asta? Cu totii ne simtim acasa undeva- un loc, o limba, un miros. Mi se pare pointless sa te opui. S.

Ioana spunea...

Cred ca de frica. De frica sa nu esuez si atunci sa raman dezamagita si fara colacul asta de salvare.

Anonim spunea...

OK, are sens ce spui. Dar ar fi interesant sa incerci macar o perioada. Si daca stii ca nu e forever atunci nici dezamagirea nu e totala. Si dupa o sedere prin frumosul Occident, revii in Romania (trust me ca stiu ce spun) cu sentimentul ca e una dintre cele mai misto tari din lume:) Deci win win.

Ioana spunea...

Nu e vorba de tara. E vorba de limba in care iti vorbesti in gand. N-are legatura cu Occidentul. Are legatura cu mine. Mai bine decat am incercat sa explic nu stiu cum sa o fac:)

Anonim spunea...

pas tout le monde peut comprendre ce que tu sens.ça parait bizarre pour la majorité des gens mais je te comprends...mais il ne faut pas que cet état d'esprit dure plus de 3 jours car B et ana ont besoin de toi.La vie est faite comme ça,il y 'a des gens plus sensibles que d'autres....

Ioana spunea...

Je fais de mon mieux pour m'en sortir, crois-moi. Mais bon, de temps en temps, je me permets une petite plongée dans les tréfonds de moi-même et ça sent tellement Paris là-dedans:))

Anonim spunea...

je vois pas la relation entre tout ça et paris :) tu peux m'expliquer un peu ?

Ioana spunea...

Ben, c'est à Paris que j'arrive à me sentir vraiment bien dans ma peau. Je ne sais pas pourquoi, ce n'est en rapport avec les monuments, les cathédrales, mais tout simplement avec l'énergie de la ville, le français qu'on parle dans les rues, l'odeur des croissants chauds au petit matin, enfin, je pourrais continuer jusqu'à demain, mais j'ai des infos à faire:))) Bref, c'est comme une bouffée d'air frais.

Anonim spunea...

je pense que tes plongées sont plus forts et plus profond qu'un croissant bien chaud ou la douce langue française.Je reconnais que j'ai des points d'ombres dans mon âme mais ça reste comme un jardin secret pour moi.Il faut de temps en temps rester avec soi même pour se retrouver.

http://www.youtube.com/watch?v=dy9nwe9_xzw

Une chanson que j'aime.

Bonnes infos et bonne soirée.

Ioana spunea...

Tout à fait, un jardin secret et puis un jour quelque chose une chanson, une photo, une odeur -comme je l'ai déjà dit dans le texte- te fait pousser la porte et hop...bonjour mélancolie:) Merci bien pour la chanson! Mais là, j'avoue être imprégnée de tout ce qu'il est chanté dans la langue de Molière!

Anonim spunea...

Je pense que tu as raté ton époque.Avec ton romantisme,je te vois bien dans paris des rois en train d'écrire des poêmes et des romances.Pour le jardin secret,tu es la seule à en détenir les clés,alors fais en sorte que la dernière clé soit perdue pour que paris reste juste un endroit à visiter.....

Anonim spunea...

am 19 ani si eu ma saimteam exact la fel ca tine pana acum ceva timp cand mi-am gasit locul...imi place foarte mult modul tau de a povesti..as vrea sa vorbim mai mult,insa nu aici..

Ioana spunea...

Bine ca ai doar 19, eu am 39 si deci, ar cam fi timpul sa ma integrez pe undeva:)))

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes