Vacanţa şcolară, mai ales atunci când ea este petrecută de cel mai mic membru al familiei în altă parte decât ceilalţi doi membri mai mari, rimează din punctul meu de vedere cu două lucruri. Da, doar două şi nu, nu cred că vă gândiţi la ce trebuie. Este vorba de somn şi hrană. Primul, se petrece în sfârşit. Al doilea, ei bine, al doilea rămâne obligatoriu, că deh, fără nu se poate, dar dispare complet semnul de egal dintre mine şi el. Aşadar, o săptămână cât a fost Ana în tabără, am decis să fac grevă şi să intru în bucătărie doar ca să mănânc. Şi cum pizza pe comandă nu mi-a mai surâs, am început să deschid ochii bine în drum spre casă şi să caut soluţii. Şi am găsit. Mâncărurile de la Calif. 

Habar nu aveam că suntem oarecum vecini. Şi asta pentru că pe dinafară, restaurantul nu pare cine ştie ce. Adică, să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic să-i reproşez, doar că nu este genul de locaţie care să te atragă prin aspectul exterior, altfel corect. În schimb, odată ce intri, sunt două lucruri care te conving că e bine să rămâi: politeţea angajaţilor şi lumea care se înghesuie să mănânce acolo. Frăţioare, de mult nu mi s-a întâmplat să văd atâta populaţie la coadă la un kebab. Căci da, se stă un pic la coadă, dar asta pentru că oamenii nu încetează să vină, căci altfel personalul e ca pe patine cu rotile. Nu stă o clipă.

Pentru că i-am descoperit abia de o săptămână, nu pot să vă povestesc decât despre două din cele trei tipuri de kebab nou introduse în meniu şi care au fost create de echipelele inscrise la tabăra de iarnă a BizSMSCamp. În primul rând, trebuie spus că spre deosebire de celelalte reţete propuse de cei de la Calif, aceste trei kebaburi sunt fixe, adică nu poţi nici să adaugi, nici să scoţi şi nici să înlocuieşti vreun ingredient. Este motivul pentru care eu am renunţat să-mi iau kebabul lui Cismaru cu maioneză de casă cu usturoi cu care nu mă împac. Nu sunt sclifosită, ci doar am o problemă cu usturoiul din motive de arsuri.
Dar poate îl încercaţi voi şi-mi povestiţi şi mie cum este, pentru că nu aş vrea să discriminez pe nimeni şi-n plus sună foarte bine ce se petrece în lipia aia.

Pot însă să vă spun câte ceva despre celelalte două. Kebabul lui Ivo este cu carne de vită, chimion, legume (cam multă ceapă după gustul meu, dar eu nu sunt un mare fan al preparatelor picante sau iuţi) şi seminţe de rodie. E bun, săţios, gustos, mi-a plăcut combinaţia de vită cu legume, dar nu pot să spun că seminţele de rodie mi s-au părut că ar da un plus de savoare. Adică au fost binevenite, fără să le simt în vreun fel lipsa dacă cineva ar uita să le adauge.

Trec acum la kebabul lui Mariciu, cu doi lei mai scump decât celelalte două. Adică doisprezece lei în loc de zece (preţul e rezonabil pentru un kebab cu care realmente de saturi, fără ca asta să se datoreze faptului că te îndopi cu pâine, sosuri sau cartofi prăjiţi). Mi-a plăcut. Mult. De fapt, foarte mult. Foarte, foarte mult. E cu pui, cu tahina, vinete, roşii şi stafide. Deşi la prima vedere mi se părea un pic prea riscant pentru cât îmi era de foame, am mers pe mâna autorului şi m-am trezit lingând hârtia în plină stradă, atât a fost de bun.


Cât despre Calif, vorba aia, numai de bine; există trei califate: pe strada Şelari, pe Mihai Bravu şi în Militari şi un super meniu pentru toate gusturile şi toate pretenţiile. Au fel de fel de kebaburi, inclusiv în variantă healthy (cu caloriile numărate), au specialităţi la cuptor (lahmacun, peymacun), supe şi ciorbe, sărmăluţe în foi de viţă, pui cu ciuperci şi orez şi budinci de lapte sau de orez. Preţurile sunt rezonabile, un kebab de pui clasic fiind undeva spre doisprezece lei.

Singurul mare minus pe care îl văd în momentul ăsta este că nu livrează. Nici nu ştiţi cât sunt de tristă din acest motiv, pentru că în sfârşit găsisem şi eu o variantă sănătoasă de mâncat din oraş  care să nu-mi dăuneze. Pentru că la preţurile astea, cam tot ce găseam erau chestii cu multă, multă pâine sau cu multe, multe prostii. Aşadar, aştept să se doteze cu un covor zburător ca să vină cu kebabu-n zbor!