Hai, ieşi afară şi respiră, trage aer pe nări şi încetează să te mai uiţi la pavajul de-l calci în picioare. Simţi? Spune, a ce miroase? A ploaie, da. Şi a ud. A picături încărcate cu praf şi iz de migdale ce cad în stânga şi-n dreapta, se scurg pe tine, prin păr şi pe faţă. Ţi-am spus, trage aer pe nări! Acum, cât mai este apă de sus care să ţină iluziile şi memoriile în viaţă. Sub ploaie, sub cerul mohorât şi gri ce se lasă parcă în jos, pe vine, amintirile mele cresc şi înăuntrul meu, fac fotosinteză.

Era o zi fără umbrelă. O zi ca asta de acum în care toată lumea pare ca dintr-un film alb-negru. Griuri colorate, aşa ne-a învăţat profesorul de desen din şcoala generală. Amesteci alb cu puţin negru şi o urmă de roşu şi iese culoarea zăpezii murdare sau a apusului de soare. Îi spuneam Ţapu', era chel, avea barbă scurtă şi ochi migdalaţi. Profesorul, de el vorbesc. Dar asta era demult. Cu mult înainte să-mi crească amintiri de la ploaie.

Era o zi cu pavaj ud şi cer jos. Opt dimineaţă. Stăteam într-o casă plină de var şi de zgomote. Se zugrăvea. Verişoara mea zugrăvea. Ea nu era acasă. Plecase din oraş şi mă lăsase singură. Mi-era bine aşa. Doar cu mine, în patru camere imense, cu tavan înalt şi praf peste tot. Mă aşezam pe masa din bucătărie, fumam şi mă uitam pe geam. Uneori mâncam iaurturi cu fructe. La noi nu se găseau încă. Era acolo şi un muncitor român. Băiat tânăr, fugit de acasă, ajuns la Paris cu logodnica. Pe ea nu am cunoscut-o. Pe mine m-a scos în oraş, la o cafea. Iubita lui lucra până târziu. Iar la el, pe dinăuntru, era plin de praf.  De singurătate şi de sărăcie. Place de la Bastille. Mi-a cumpărat un trandafir. Un euro. Un fraier. O proastă,  iubita. Mi-era trist şi dor în seara aia. Aproape că nu vorbeam. El povestea vrute şi nevrute, eu mi-aş fi dorit să tacă să-i aud pe cei de la masa vecină. Mi-am plătit singură cafeaua. Pe stradă, i-am dat trandafirul să i-l ducă ei. N-am ce face cu el, i-am spus. Mâine, vin în zori, să termin de zugrăvit peretele din bucătărie, mi-a răspuns şi a luat trandafirul. Eu în Franţa mă duc să-i ascult pe francezi şi să respir, să trag aer pe nări până când ajung să miros pe dinăuntru doar a ploaie şi a migdale. Nu a singurătate. N-am nevoie de trandafiri. L'important c'est la rose. Hai sictir!

Chiar şi-n ziua aia, cu ploaie şi fără umbrelă, chiar şi atunci când m-am trezit prea de dimineaţă să apuc să plec înainte să vină zugravul, chiar cu părul ud şi cu haina lipită de mine, chiar şi aşa, sub cerul gri, chiar dacă duceam o poveste încheiată, totul pe dinăuntrul meu se încăpăţâna să rămână frumos. Nesperat de frumos. Aveam douăzeci de ani şi pe dinăuntru miroseam a migdale. Acum sunt departe. Între timp mi-am cumpărat umbrelă. Dar uneori, m-aş întoarce pe pavajul ud ce-şi doarme somnurile cu vise neîmplinite sub cerul gri şi mohorât. Şi mi-aş dori să stau pe loc şi să-mi las amintiri să crească de la ploaie.

sursa foto aici