Am luat-o. Bănuiam de vineri că aşa se va întâmpla, dar nu am vrut să scriu nimic până nu aş fi fost sigură. Acum sunt. De dimineaţă, simt binecunoscutele furnicături în nas, jena aceea când dau să înghit, mă ia când cu cald, când cu frig. Pot aşadar să afirm sus şi tare că sunt o mamă în parametri normali. Mama care nu are cum şi unde să se ascundă, oricât şi-ar dori, de viruşii copilului.

De data aceasta, s-a lăsat cu tuse şi febră. Cu stare proastă şi apatie, cu lipsă de poftă de mâncare şi cu mâine întinse printre suspine fierbinţi mămico, ia-mă şi pe mine în braţe şi nu pleca. Tu eşti cel mai bun medicament pentru mine, ştii asta, nu? Îmi aduc aminte de prima ei răceală. Şi pentru că tot bârfim, să vă spun că pe aia a luat-o direct din cabinetul pediatrului, într-o zi când mişunau pe acolo vreo şase plozi tuşitori şi mucioşi care stropeau în toate părţile şi pe toată lumea cu picuri de salivă contaminată. Bref, prima răceală a fost pe la şapte luni şi da, era exclusiv alăptată, asta ca să nu-mi aud vorbe. Mă uitam disperată la boţul congestionat din faţa mea, care se sufoca şi plângea şi ţin minte cum am întins canapeaua din camera ei şi în disperare de cauză, m-am lungit lângă ea şi am luat-o în braţe şi am ţinut-o aşa, cu capul mai sus cât să nu tuşească prea tare şi să poată dormi. A fost suficient un strănut, d-ăla mic de copil, ca să ne îmbolnăvească pe amândoi. Un simplu hapciu, cu ochii încreţiţi şi scuturat din cap şi gata: ne-a băgat în boală şi ne-a ţintuit în pat.

De atunci, scenariul e cam acelaşi. Vine un virus, se aşează pe copil sau prin copil pe undeva, încep mucii, hop şi tusea şi răceala-i gata. Cel mai greu a fost să înveţe să-şi sufle nasul singură. Am avut şi noi ca tot omul modern un dispozitiv din acela odios de aspirat mucii. Inutil să spun că doar când îl simţea, apropiindu-se de nară, se punea pe un bocet ce făcea ca toate eforturile noastre de desfundare să devină inutile. În disperare de cauză, m-am apucat să-i confecţionez aspiratorului un înveliş  dintr-un cearceaf pe care am desenat doi ochi şi o guriţă, am ascuns furtunul într-o şosetă colorată, cu dungi şi i-am spus Anei că am făcut rost de un pui de elefant care desfundă nasul cu trompiţa. Nu vreţi să ştiţi cum trebuia să mă ascund în dormitor să dezbrac sau să îmbrac aspiratorul ca nu care cumva să facă legătura cu dispozitivul înfricoşător de extragere a secreţiilor.

Şi a venit apoi şi ziua în care şi-a suflat nasul singură. Şi cea în care am operat-o de polipi (şi bine am făcut, fiindcă făcuse deja de două ori otită seroasă şi nu prea mai auzea cu o ureche) şi mai apoi şi cea în care a încetat să mai răcească lunar. Acum se întâmplă rar.Dar de fiecare dată, e la fel. Se lipeşte de mine, îmi caută cu capul fierbinte scobitura aceea între gât şi umăr, o umple cu ea şi cu toată boala şi stă acolo, mică şi caldă, aşteptând să treacă. Şi bineînţeles, dându-mi cu generozitate toţi viruşii ei care de astăzi îmi tropăie prin nas şi gât, îmi urcă spre sinusuri, mă furnică şi mă înţeapă şi nu mă lasă să uit că deh,  sunt doar o mamă în parametri normali.

sursa aici