Mă uit răbdătoare la cafeaua care se scurge cu stropi egali în cana de filtru. De data asta, nu trebuie să stau lângă ea și s-o încurajez în șoaptă hai, fă-te mai repede! Arunc o privire în jur și mă reped către maldărul de vase din chiuvetă. Le spăl grăbită ca și cum aș vrea să șterg urmele unei existențe de care nu am chef. Abia când totul e curățat și la locul lui, îmi umplu cana cu cafea și mă tolănesc ca o pisică mare și apatică într-un fotoliu. Închid ochii și trag cu urechea la zgomotele din casă. E liniște. Nici țipenie. Doar filtrul mai bolborosește din când în când, lăsând să-i scape niște icneli ca de bătrân. Mă uit în jur și parcă mi-e frică să mișc nu care cumva să se pornească iar sunetele și zgomotele de zi cu zi. Nimic. Liniște și icneli cu miros de cafea.

Mă ridic și, în vârful picioarelor, încep să mă plimb prin casă, căutând parcă rostul unor ore ce se anunță inutile. Ore cu mine. Din obișnuință, aprind televizorul și sar de pe un post pe altul ca și cum aș face prezența. Închid televizorul și ochii. Și dacă m-aș băga iarăși în pat cu o carte și cana de cafea pe noptieră? Nu am noptieră. Doar un fel de raft la capul patului care merge de-a lungul lui. Cartea e acolo, dar eu încep încet, încet, să mă desprind. Să plec. Deschid ochii și încerc să mă uit în mine, ca și cum m-aș întoarce pe dos și m-aș vedea pe dinăuntru. De gura de cafea stă aninată amintirea primei cești, cu zaț pe fund și gust amar. Făcută de tata care a uitat să-mi pună zahăr. Și așa a rămas.

Continui să mă plimb cu ochii închiși printre bucăți de memorie care se lasă atinse și date în lături. Încă o gură de cafea. Mă ridic în picioare, mă uit în jur și scap un oftat de ușurare. Nimeni. E chiar liniște. Mă duc până la oglindă. Ar trebui să o mai spele cineva, zic și iau mecanic cârpa și spray-ul de geamuri. Mă uit când la mine, când la pată. La naiba cu ea! Sorb din cafea. Încă o gură. Poate ultima. Sau penultima. Depinde de mine. Deși, dacă se termină, n-am decât să-mi fac alta. Nu o fi prea sănătos, dar astăzi, când am ore pentru mine, prefer să-mi țin companie decât să-mi fac morală și să-mi dau sfaturi. Pentru că, dacă tot nu mă vede nimeni, n-am decât să fiu când vreau eu. Acum  cincisprezece sau douăzeci de ani. Să stau acolo cum făceam pe vremuri, cu o cafea și o țigară și să mă gândesc ce bine o să fie când în casă nu va mai fi atât de multă liniște.