Încerc să respir adânc, aşa cum scrie la carte, şi să număr înceeet până la zece: unuuu, doooi, treeei...
- Tot timpul mă critici! Unde vezi tu dezordine? se răţoieşte şi mă străpunge cu o privire aprigă.

...treei,...ah, deci, ce urma? Treeei...ia mai lăsaţi-mă cu numărătoarea voastră şi parentingul ăsta, voi nu o vedeţi pe asta a mea cum se umflă şi ţipă la mă-sa?

- Auzi, fată, ia pune mata mâna şi fă-ţi ordine în camera asta care arată ca o cocină. Ai hârtii şi hârtiuţe peste tot. Nici loc pe birou să scrii nu mai e, d-aia toate propoziţiile tale sunt când în sus şi când în jos, că nu-ţi încape caietul cum trebuie. Uite şi la punga asta! Acolo ce doamne iartă-mă mai este, că de o lună zace printre jucării, hein?

Nu cedează. Ciudat. A trecut probabil fără să-mi dau seama de vârsta în care pleca căpşorul şi începea cu mânuţe mici să adune. Acum doar mă priveşte direct în ochi, se încordează ca un mânz care nu suportă căpăstrul şi aruncă în mine cu potop de vorbe:
- Sigur, sigur, doar defecte am! Sunt plină de defecte şi doar tu le vezi: ba că aia, ba că ailaltă! Ai spus că e aşa de dezordine la mine în cameră încât nici nu poţi să stai aici. Foarte bine, atunci nu sta! Du-te în altă cameră.

Hopaaa, cred că tocmai am fost dată afară. Pentru prima dată. Unde rămăsesem? Treeei, patruuu, ciiinci...hai, nu te opri, continuă să numeri...şaseee. La şapte stăteam deja resemnată în sufragerie, în timp ce uşa de la camera infantei se închisese în spatele meu. Cât are? Doar nouă şi ceva spre zece? OK, de data asta nu o să reziste prea mult. Poate peste un an sau doi, dar acum...ooopt, nouăăă...

Zgomot de uşă. Şi de paşi. Lipa lipa pe parchet.
- Noapte bună! îmi aruncă pe cel mai rece ton pe care l-a putut inventa. Pleacă. Dă să închidă iar uşa. Se răzgândeşte. O aud cum se bagă în pat. Zgomote de copil mic ce-şi strânge mai aproape jucăriile. Voce mică.
- Îmi pare rău, mami! Suspine.

Mă duc lângă ea. O iau de mână.
- E în regulă. A fost doar o ceartă. Vor mai fi, să ştii. Să nu-ţi fie frică. Eu nu plec nicăieri. Şi tot tare te iubesc.
- Dar ai spus că nu vrei să mai intri la mine în cameră!
- Am exagerat. Oamenii mari mai fac asta din când în când. Dar să ştii că tot mă deranjează dezordinea.
- Dar pe mine, nu! Eu nu simt nevoia să fac ordine.
Continui să o mângâi pe cap.
- Ştiu. Niciun copil nu simte nevoia să facă ordine. Până nu o să ajungi la casa ta, nu prea o să simţi astfel de nevoi. Doar că eu nu ţi-am spus să faci ordine dacă vrei, eu ţi-am spus să-ţi faci ordine, punct. Şi gata. Măcar pe birou.

Rămâne cu ochii lipiţi de tavan.
- Săracu' tata, noi ne-am certat şi el nici nu a mai avut loc de cearta noastră. Nici noapte bună nu i-am zis.
- E în regulă. Ştie şi el cum e.
Mă gândesc că şi dacă nu ştie, oricum va afla. Pentru că e doar începutul.
- Mama, dar noi tot ne iubim, aşa-i?
- Cel mai mult. Dar mâine tot vreau să-ţi faci ordine.

Nu comentează. Doar îmi aruncă o privire albastră învăluită de somn şi strigă către uşa rămasă deschisă:
- Noapte bună, tatiii! Somn uşooor!

sursa foto aici