Pe muzica lor nu poţi dansa. Adică, serios, cine ar vrea să ţopăie pe nişte refrene cu mulţi de lalalala sau de shabada sau şi mai rău,de takata şi să se  zbenguie cu mişcări bizare şi de multe ori ridicole pe nişte cântecele caraghioase?! Şi nu, să nu aud de Bella, căci aşa ceva nu intră în categoria de astăzi. Pe muzica lor, aia, la vraie, cu greu poţi dansa chiar şi în doi. Te poţi strânge în braţe, dar atât. Odată ce începe, e bine să rămâi pe loc nu să te învârţi în cerc, cu mâinile lui pe mijlocul tău, sau ale tale pe după gâtul lui. Muzica lor nu cântă, ci spune poveşti. Ori înţelegi despre ce e vorba, ori schimbi postul. Pentru că aici este vorba despre cuvinte. Totul se învârte în jurul lor. Nimic nu este lăsat la întâmplare, nici o vorbă nu e în vânt, nici o rimă nelalocul ei, nici un vers în plus şi nici un nonsens lăsat liber. Uite, ascultă asta! Pe unde te-a dus? În ce timp ai ajuns? Cât eşti de aici şi cât ai plecat în urmă? Nu ştii despre ce vorbesc? Nu-i nimic, e semn că noi doi nu vorbim aceeaşi limbă în momentul ăsta. Eu am învăţat franceză cu nişte ei. Poate şi de aia am învăţat aşa de bine. Aştia ştiu să te facă din priviri. Să te convingă, fără să insiste. Unul era la Paris, prieten de-al mamei şi asculta cam aşa ceva. Altul era la modă şi cânta cam aşa. Pe altul îl ştiţi cu toţii şi era uite aşa. Apoi mai era tatăl unui foarte bun prieten de-al meu şi el asculta asta. Şi a mai fost un el. Al meu. Cel cu plete până la brâu, geacă de piele şi care mă ţinea de mână ca şi cum m-ar fi făcut să plec mai puţin. Şi împreună ascultam asta  Şi apoi anii au trecut. Şi am ajuns şi aici. Iar mâine o să ajung aici. Mă duc pentru poveste. O poveste ca cea de jos. Şşşşt! Pe unde v-a dus? În ce timp? Cât de în urmă? Încă mai sunt bilete.