Când eram mică, aveam o cameră mare. Cu tavan înalt, uşă cu glasvand şi balcon ce dădea către un castan prin frunzele căruia se zărea o stradă mică sculată din amorţire, vara, când dădea pe dinafară de ţipetele băieţilor mai mari care băteau mingea. Şi-n camera asta a mea cu pat de lemn şi perete acoperit aproape în întregime de o hartă a Parisului adusă de tata în tinereţile lui, cu canapea galbenă şi cufăr de lemn din care-n copilărie îmi făceam elefant ca să mă joc de-a circul, era şi o masă de lemn. O masă neagră, cu picioare răsucite şi groase ca tălpile de mamut, lungă şi masivă care mai există şi-n ziua de astăzi, aducându-mi aminte de toate caietele şi cărţile de le ţineam de-a valma – că deh, loc era berechet! Şi pe masa asta, în fiecare primăvară, în fiecare aprilie cu soare ce se juca printre frunzele de castan, creştea ca de nicăieri o vază. Neagră, greoaie, semănând cu o cupă uriaşă cu motive greceşti. În tot timpul anului, stătea cuminte în camera bunicii, sub oglinda uriaşă cu ramă de lemn şi cu loc berechet pentru cutii demodate de pudră şi sticluţe de parfum de acum golite şi prăfuite. Bunica avea părul negru ca şi vaza. Împletit într-o coadă lungă şi învârtit apoi la spate într-un coc ce se iţea de sub o basma verde precum cozile de floare.

Aşadar, o dată pe an, când aprilie exploda prin pieţe şi parcuri, mama lua vaza cea neagră şi greoaie, o punea pe masa din camera mea şi o umplea cu liliac sau cu bujori. Un pumn de culoare parfumat în mijloc de primăvară şi de copilărie.

Azi de dimineaţă, în sfârşit soare. O rază tâmpă şi timidă se dădea cu capul de geamul din sufragerie. Pe stradă, zgomot de maşini, mierle şi copii. Vorbim de-ale noastre, ea cu ghiozdanul în spate, eu cu nişte pantofi mov în picioare. Şi pe drum, în piaţă, i-am văzut. Legaţi fedeleș cu sfoară albă ca şi cum cineva i-ar fi strâns de gât, doar-doar or înflori mai repede, bujorii se bălăngăneau cu capul în jos în mâna unei florărese. Cinci lei. Atât. Şi nu mă mai satur de ei, de culoare şi de aduceri aminte.