Știți vorba aia am venit să vă spun că pe mine să nu contați? Așa și eu: sunt doar în trecere, super pe fugă, cu bagajele desfăcute, cu trusa de toaletă în curs de constituire. Dar nu mă plâng. Nici nu aș avea de ce. Plecăm. Ne-am decis de vreo două luni, am făcut demersurile necesare, am scris mailuri, am bătut google-ul în sus și-n jos, am printat, selectat, consultat. Bref, totul e aranjat. Vom merge cu toții să batem străzile în sus și-n jos șiiii... să avem grijă de Tiri. In fine, de fapt, asta cred că va intra mai degrabă în atribuțiile Anei.

Ce aveți voi de făcut cât nu sunt eu acasă. Păi, de exemplu, să încercați să ghiciți unde plecăm. Hai că va fi amuzant. Sigur, cei care au aflat de la mine ce și cum, sper să nu mă dea de gol. Dar chiar și aceia sunt invitați la joacă și pot să-și dea aici cu presupusul asupra identității lui Tiri. Sau Tiriei, pentru că încă nu am aflat dacă este un el sau o ea.

Ne auzim săptămâna viitoare. Da, măi, sigur că ne întoarcem. E doar o aventură. Încă una.

– Scrii despre mine, da?

Fetița se învârte în jurul meu, răsfirându-și șuvițele deasupra mea și făcând niște piruete delicate cum doar fetițele știu să facă. Apoi se oprește brusc, se ridică pe vârfuri și-și proptește privirea critică în foaia albă.

– Despre mine, daaaa?
– Și despre tine. Daaaar...

Fetița se bosumflă. Lasă o buză-n jos cum doar fetițele știu să facă.

– Nu-mi place când oamenii mari spun daaar.
– Atunci o să sărim împreună peste dar și o să începem cum încep toate poveștile. Cu „a fost odată”.

Bate din palme, se cațără pe genunchii mei și începe să turuie
– A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Scufița Roșie. Se numea astfel pentru că, într-o zi, ea își scăpă scufița ei preferată, cea albă, într-o găleată cu vopsea roșie, spuse fetița pe nerăsuflate.

– Stai așa, asta e povestea ta. Povestea pe care vreau eu să o spun e puțin diferită. Nu durează mult. Și după aceea ne întoarcem la tine.

– Bine, zise fetița resemnată și se dădu jos de pe genunchii mei și-și reluă piruetele delicate prin cameră.

Cât ea se joacă cu o rază de lumină care o forțat o fereastră și i s-a așezat domol pe vârful nasului, haideți să vă spun și eu povestea mea.

A fost odată ca niciodată, o bunică. Cum era? Păi, cam ca orice bunică. Avea ochelari și mirosea uneori a dulceață de căpșune și alteori a parfum de lăcrămioare. În unele zile, cele cu ploaie și nor, lăsa să-i mai scape un oftat, în altele rămânea dusă pe gânduri culese din vremurile de demult. Dar în spatele aerului ăsta de bunică precum toate bunicile, bunica noastră era cu totul și cu totul diferită. Pentru că, în spatele șorțului și al ochelarilor, bunica noastră rămăsese de fapt, copil. Nimănui nu-i plăcea să se joace cum se juca ea. De-a prinți și prințese închise în turnuri de perne, de-a cavaleri ce se luptă cu polonice cu monștrii de spanac, de-a cai de jucărie ce stau închiși în cămară înșeuați cu cârpe de bucătărie, de-a fermieri ce au ditamai ograda cu animale de pluș, de-a concursuri de dans și concerte cu muzică făcută din te miri ce. Și pentru că tuturor copiilor le plac surprizele, bunica noastră a știut exact ce cadou să-i facă fetiței.

– Vezi, ți-am zis că o să apari și tu!

Se oprește din piruete și stă cu ochii mijiți și raza de lumină de-a curmezișul frunții.

Ei bine, într-o zi, bunica noastră a găsit o poveste, o poveste cu a fost odată scrisă de fetiță, pe un caiet de școală și exact ca o zână bună din basme, bunica a făcut o magie. Și cu niște ajutor de nu se știe unde, a făcut o carte. O carte demnă de o zi specială. Un cadou numai bun să marcheze prima aniversare cu două cifre a fetiței. Un cadou numai bun de o bunică cum nu s-a mai văzut. Și-am încălecat pe-o șa, la mulți ani fetița mea! (și mulțumesc mama pentru cel mai special cadou care se putea oferi cuiva la a zecea aniversară)

Dragă Ana,

Îţi scriu aici pentru că probabil în scurt timp o să ajungi să mă citeşti şi tu. La început, pe ascuns, pe la colţuri, atunci când voi întoarce capul şi mă voi preface că nu te văd. O să te uiţi repede la titluri, o să îţi vânezi numele, o să-mi sorbi cuvintele vrând să descoperi ce ţi-am ascuns ţie şi am spus unei lumi întregi. Într-o primă fază o să te simţi flatată. Ca o vedetă despre care se vorbeşte, ca un pui de celebritate care, uite, există pe Internet. Apoi...hm, apoi o să te revolţi. O să ţipi şi o să baţi cu pumnul în masă. Pe bună dreptate. Ştiu că în curând nu voi mai putea scrie nimic despre tine. Nimic din ceea ce vei face sau spune nu va mai putea ajunge aici fără să provoace scântei. Nu o să mă supăr. Nu o să mă răstesc. Nu o să bat la rândul meu cu pumnul în masă. Pentru că vei avea dreptate. Aşa că, azi, dă-mi voie să-ţi spun aici ceea ce altădată, peste câţiva ani, nu mă vei mai lăsa să-ţi zic. Pentru că o să crezi că tu ştii mai bine, că eu sunt de modă veche şi nu înţeleg. Şi nu te înţeleg.

Dar uite, am o poveste pentru tine. O poveste de demult, de pe vremea când o altă fetiţă de nici zece ani credea că oamenii mari sunt prea mari ca să o înţeleagă şi pe ea. Şi fetiţa asta avea o prietenă. Cea mai bună. Cea mai minunată care se putea găsi. Cea pe care ea se amuza să o prezinte tuturor drept sora ei, deşi cealaltă scutura întotdeauna din cap şi spunea printre dinţi eu n-am nicio soră!  Dar fetiţa asta a noastră nu voia să audă şi să vadă nimic din ceea ce ar fi putut să o întristeze. Ea ţinea aşa de mult la prietena ei încât nu s-a supărat nici când aceasta a preferat să tacă în loc să-i ia apărarea în faţa clasei atunci când a fost acuzată pe nedrept. Prietena ştia adevărul, dar nu a spus. Altă dată, fetiţei noastre i-a plăcut de un băiat. Era un pic mai mare decât ea, slab şi deşirat. Şi părea că şi el o place pentru că, în pauze, arunca în ea cu cretă şi pentru că uneori  venea să joace fotbal pe strada din spatele blocului, acolo unde avea fetiţa balconul de la camera ei. Şi la doisprezece ani, dacă un băiat aruncă cu cretă şi joacă fotbal sub geamuri, eu cred că e semn că te cam place. Oricum, fetiţa i-a spus şi prietenei despre el. Şi prietena s-a arătat entuziasmată şi a tot tras-o de limbă să-i povestească mai multe. Câteva săptămâni mai târziu, fetiţa a găsit în camera prietenei un caiet uitat deschis. Şi acolo scria despre ea. Că cică era o fraieră care spera să fie şi ea iubită. O fraieră! Fetiţa nu a spus nimic. Nici până-n ziua de azi. Doar a vrut să plece acasă cât mai repede ca nu care cumva prietena ei să audă cum i-a troznit inima şi s-a făcut bucăţi. Dar în ziua aceea, fetiţa din poveste a învăţat ceea ce nici un părinte nu ar fi putut-o învăţa. Că încrederea nu se dă, ci se câştigă. Cu greu, cu lupte, cu anii, cu experienţa. Că prietenii trebuie să rămână prieteni, chiar şi atunci când ni i-am dori fraţi. Că ei nu trebuie să fie mai presus de noi înşine. Că a-i ajuta nu înseamnă a ne sacrifica. A-i asculta, nu înseamnă a ne călca pe suflet. A-i alege nu înseamnă a-i da la o parte pe toţi ceilalţi.

Dragă Ana, scrisoarea asta este pentru tine. Nu întâmplător. Mă uit la tine şi o văd pe fetiţa din poveste. Ştiu foarte bine că degeaba îţi spun eu acum să nu te încrezi în lume, degeaba te trag într-o parte, rugându-te să faci după mintea ta şi nu a celorlalţi, degeaba îţi spun că oamenii nu te vor  plăcea mai mult doar dacă le faci pe plac. Ce ştiu eu, eu sunt doar mama şi trebuie să învăţ să stau pe margine, aşa-i?! Dacă am ales să-ţi scriu aici este pentru  ziua în care o să întorci cu inima-n două şi o să fii prea rănită să mai spui ce se întâmplă. Prea istovită să povesteşti. Prea umilită să auzi acel ţi-am spus eu de care tuturor ne este atât de frică. Aşa că vreau să ştii că-n ziua aia eu voi fi acolo doar ca să te iau în braţe şi să-ţi spun că fetiţa din poveste face bine, că inima ei s-a lipit destul de repede şi a învăţat să nu se mai rupă aşa de uşor. Doar atât, că nu a uitat. Nici până-n ziua de azi.

– Eşti sigură? Ai verificat? Te-ai uitat cu atenţie?

Am crescut cu frazele astea, le-am auzit de atâtea ori încât acum, la aproape patruzeci de ani, nu pot să fac nicio mişcare, nu pot să iau nicio decizie fără să mă întreb singură în minte, de sute de ori, măi fată, dar tu chiar eşti sigură? Şi nu, de cele mai multe ori nu sunt capabilă să bag mâna-n foc pentru ceva. Şi atunci prefer să nu risc, pentru că nu ştiu să-mi gestionez interior propriile-mi greşeli. M-am surprins în ultimii ani că am adevărate atacuri de panică atunci când pierd controlul, atunci când nu sunt sută la sută sigură şi totuşi trebuie să decid dacă e laie sau bălaie. Şi dacă greşesc? Şi dacă mă înşel? Şi dacă se putea mai bine? Aşa, şi? Şi... nu ştiu, pentru că eu nu am primit răspunsul ăsta de prea multe ori.

Am decis să-ţi scriu pentru că aşa mi s-a părut corect. De câţiva ani de zile adun nemulţumiri şi frustrări şi cred că a venit momentul să fiu sinceră faţă de tine şi să-ţi spun, exact ca într-un cuplu care scârţâie de ceva vreme, ce mi-aş dori de la tine. Ieri, copilul meu a venit de la şcoală, s-a întins pe canapea sub o pătură şi a început să plângă. Pentru că, spunea el, e obosit şi nu-i place ce i se întâmplă în viaţă. Pentru că voia să fac eu o vrajă şi să dau timpul înapoi pe vremea când era mic şi totul era mai simplu. I-am şters lacrimile şi l-am încurajat cum am putut, dar cred că e momentul să-ţi spun şi ţie, dragă şcoală, ce mi-aş dori eu de la tine şi ce mă face să încep să mă îndoiesc de tine şi de bunăstarea unei relaţii împreună pe termen lung.

Ce faceţi în weekend? La mall, la piaţă, la cosmetică? Astea erau pentru mame. Las' că am şi pentru taţi. La bere, la service, cu băieţii, la televizor? Nu? Nicio idee? Hai că am eu. Chiar două: una pentru tata şi una pentru mama, după cum spune şi titlul.

Pentru prima dintre ele, doamne-ajută să nu plouă! Pentru că bună parte din ea se va desfăşura în curtea interioară a Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand care îşi serbează pe 9 şi 10 mai, ziua de naştere. Cu această ocazie, în cele două zile, de la 10.00 la 14.00, publicul este aşteptat în curtea interioară pentru a asista la diferite momente de reconstituire istorică cum ar fi aspecte militare şi de viaţă din secolul XIX, demonstraţii de instrucţie de front şi tactice conform regulamentelor militare româneşti şi germane din perioada celui de-al doilea război mondial, dueluri şi mânuiri de armament alb şi tir cu arcul, specifice secolului XV. Copiii vor avea ocazia să admire diverse costume şi arme din epoci diferite, să asiste la demonstraţii, ateliere, jocuri cercetăşeşti, să arunce un ochi pe ecranul cinematografului de campanie care va prezenta filme istorice, totul într-o atmosferă de sărbătoare întreţinută de muzica militară şi de epocă cântată live. Pentru mai multe amănunte, vă invit pe pagina de fb a muzeului. Atenţie, intrarea e gratuită, aşa că dragi tătici, hopa sus încă de dimineaţă, că altfel riscaţi să nu mai prindeţi locuri în faţă! Oricum, chiar şi dacă plouă sau  înghesuiala va fi aşa de mare încât cel mic să  rişte să ajungă victimă colaterală a bătăliilor reconstituite, să ştiţi că Muzeul Militar merită o vizită în orice zi a anului. Eu, de ce să mint,  nu am ajuns încă cu Ana (şi nici ta-su, nah!), dar am auzit doar de bine din multe părţi, aşa că e pe listă. Ai auzit, dragule? E pe listăăăăă!

A doua idee nu e cu împuşcături, ci cu...clătite. Şi nu la muzeu, ci în apropiere. Adică la câteva minute de mers pe jos de Muzeul Militar situat pe strada Mircea Vulcănescu o să ajungeţi pe strada Luigi Cazzavillan (nu-mi cereţi să vă spun dacă să o luaţi la dreapta sau la stânga, uitaţi-vă şi voi pe o hartă). Şi acolo, la numărul 25, se găseşte un locuşor numit La un ceai. Doar când auzi numele ăsta îţi dai seama că locul ăsta este sigur pentru mame. Iar sâmbăta asta va fi decretată Sâmbăta clătitelor americane. Dacă ajungeţi aici între 14.00 şi 19.00, veţi putea alege între trei feluri de clătite pregătite cu această ocazie: cu banană şi nutella, cu cafea, căpşuni şi miere sau cu bere, mix de seminţe, crispy bacon şi unt de arahide. Asta ca să puteţi să-l convingeţi şi pe tati să vină cu voi, după ce voi aţi mers cu el la împuşcăturile de la muzeu. Pentru detalii şi rezervări, aruncaţi un ochi pe pagina lor de fb.

Bun, cam asta ar fi. Pentru alte idei de weekend, folosiţi cu încredere pagina de comentarii. În rest, doamne-ajută să nu plouă!

Ea nu are telefon mobil. De fapt are unul, mai prăpădit, care a fost al meu şi pe care îl ia cu ea doar când pleacă de acasă în tabere şi excursii. Nici nu şi-l doreşte prea tare în restul timpului pentru că e vechi şi cam urât. O ştim şi noi, dar am decis că nu e încă timpul să deschidem cutia Pandorei, deşi cam toate jivinile din ea au început să scoată capetele şi să mârâie. Încă le ignorăm şi ne agăţăm inocenţi de vechile obiceiuri: de bilete lăsate prin casă în chip de mesaj, de după-amieze jucate în parc, de cărţi citite pe hârtie şi de salate de fructe în chip de desert. Ea e însă fetiţă şi, ca oricărei fetițe, îi place să vorbească. Mult – uneori în oglindă, alteori la ea în cameră, niciodată cu păpuşile, întotdeauna cu propriile-i gânduri ce i se învârt cu atâta repeziciune prin cap de ajung să i se împotmolească pe vârful limbii când vrea să le spună şi altora. Şi atunci te uiţi la ea şi zici pentru a nu ştiu câta oară „măi, Ana, vorbeşte mai clar că nu înţeleg nimic din ce zici!”