Sunteţi femeie? Aveţi copii? Sunt mici? Plâng noaptea? Se trezesc des? Nu vă lasă să respiraţi sau să mergeţi măcar la un pipi de una singură? Vă e dor de voi? De voi aşa cum eraţi odată, aşa cum vă ştiaţi înainte să simţiţi că totul se schimbă dureror de tare? Vă vine să plângeţi, să vă puneţi perna în cap, să staţi acolo până trece, până se face iarăşi linişte, până reuşiţi să înţelegeţi ce vi se întâmplă?

Probabil că aveţi o depresie. Merge şi una mică, acolo, nu neapărat una ditamai. Şi probabil că dacă aveţi un copil mic care nu doarme noaptea, care v-a lăsat un gol în burtă şi o gaşcă de hormoni care ţopăie debili în toate părţile, sfatul meu nu vă va ajuta prea mult. Dar dacă copilul este mai mare, depresia a trecut sau măcar v-a permis să găsiţi un modus vivendi, dacă aţi reuşit cumva să rupeţi câteva momente şi pentru voi, vă recomand o carte. Lapte negru. Doamna asta de o scrise, Elif Shafak, este o turcoaică mişto (aţi văzut-o în poze?) care povesteşte  cum a fost când a trecut de depresia post partum care la ea s-a materializat într-un blocaj creativ. Şi atunci alege să scrie despre asta.

Rezultă o poveste personală presărată cu o parte de ficţiune şi cu altă, minunată, în care povesteşte despre diverse scriitoare ale lumii în relaţia lor cu maternitatea şi  literatura. Şi cartea curge precum laptele. Nu e neagră defel, cel puţin nu pentru cele ce nu am fost acolo, pe fundul gropii. Pentru noi este doar o carte bună, plăcută la lectură, o aducere aminte a timpului când cei mici erau şi mai mici şi o sursă de inspiraţie pentru lecturi viitoare. Este de altfel o carte foarte reconfortantă pentru cei ca mine care obişnuiesc să vorbească singuri, cu ei înşişi. Nu vă spun de ce, o să vedeţi şi singure. Pentru cele dintre voi care sunteţi acum jos, la pământ, e bine să ştiţi că starea asta are un nume, nu e doar în capul vostru. Că e post partum, că e pur şi simplu, se numeşte depresie şi riscă să vă reducă la tăcere cu totul. Dacă simţiţi că e aşa, profitaţi şi citiţi cartea. Măcar că cineva a fost ca voi şi vă povesteşte ce a făcut şi cum a scăpat. Poate ajută. Dacă nu, măcar veţi rămâne cu o carte bună.

Toţi avem zile proaste. Ştiu asta, înţeleg bine, chiar dacă mi se pare că întotdeauna ale mele vor fi mai proaste decât ale tale. Toţi ne enervăm şi toţi avem motive bine întemeiate şi îndreptăţite să ne enervăm. Ştiu asta şi înţeleg bine, chiar dacă în mintea mea ale mele sunt de o mie de ori mai serioase şi mai grave decât ale tale.Toţi considerăm că avem dreptate. Nici nu are rost să o mai spun. O ştiţi şi voi şi este clar pentru fiecare că dreptatea noastră va fi întotdeauna mult mai dreaptă decât a celorlalţi.

Toţi putem fi prost înţeleşi. Se prea poate ca în anumite momente, unele mai tensionate de exemplu, să spunem lucrurile altfel decât ne-am fi dorit. O ştiţi şi voi şi nu-mi spuneţi că vouă nu vi s-a întâmplat niciodată. Mai sunt apoi neînţelegerile. Multe, numeroase. Cele care îi fac pe ceilalţi să tragă concluzii atunci când nu e cazul. Cele care te fac pe tine să vrei să ridici tonul atunci când nu e cazul. Cele care dau pusee de tensiune şi zbateri de aortă, chiar dacă nu e cazul.

Sunt zile cu atât de multă tensiune încât o simţi cum ţi se scurge prin toţi porii, cum iese la iveală şi se revarsă peste cei din jurul tău. Şi parcă tot ce se întâmplă în jur e o conspiraţie a universului pentru a-ţi face în ciudă. Sunt zile când greşeşti sau ţi se greşeşte. Şi când aştepţi să treacă norul pentru a bea un pahar cu apă, a trage aer în piept şi a sta de vorbă. Sau a-ţi cere scuze. Sau a le primi. A găsi soluţii şi a-ţi strânge mâna. Sunt momente când eşti atât de supărat încât simţi nevoia să muşti din univers, să-ţi înfigi colţii adânc în cei din jur, exasperat de râsetele şi vorbăria lor când la tine totul merge atât de prost. Se întâmplă şi asta. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi.

Şi în astfel de momente, te uiţi în jur, la oameni. Abia atunci ajungi să-i cunoşti. După ce ai avut ocazia să-i vezi la nervi, în zile proaste, cu motive mai mult sau mai puţin întemeiate, mai mult sau mai puţin grave. Cum se ceartă, ce spun, cum o spun?! Toţi avem zile proaste şi toţi putem să ne greşim unii altora. Dar cred că este important să învăţăm să ne certăm civilizat. Exact aşa cum înveţi bunele maniere, aşa ar trebui să înveţi şi să-i scoţi ochii celui de lângă tine cu eleganţă, fără să dai la gioale, să urli, să ameninţi sau să jigneşti. Într-o ceartă e foarte important ca discuţia să rămână la obiect şi să nu se transforme într-un atac la persoană. Mai mult, înainte să porniţi la atac, gândiţi-vă puţin dacă nu cumva e vorba de o neînţelegere. Dacă nu cumva ăla asupra căruia tocmai vreţi să vă năpustiţi a greşit fără să-şi dea seama. Sau poate nici nu a greşit şi greşiţi voi?! Şi atunci cred că este esenţial să purtaţi cearta astfel încât să-i daţi întotdeauna şi părţii adverse posibilitatea de a vorbi şi a se justifica. Aşa cred eu că e normal. Şi asta înainte de a ţipa şi a jigni. Pentru că toţi avem zile proaste, ştiu. Dar a te certa cât poţi tu de elegant şi a lăsa loc de bună ziua nu ţine de zile, ci de bunul simţ. Iar unele vorbe odată spuse, rămân acolo, bine înfipte, chiar dacă pe cerul tău norii au trecut şi respiraţia ta şi-a regăsit ritmul normal. Şi vorbele alea nu se duc cu un pahar cu apă.

Sunt zile când e mai bine să taci. Când ai vrea să tragi perdelele şi pătura peste tot ce se întâmplă, să faci să fie doar o părere, un vis la limita celor urâte. Şi apoi, te trezeşti şi o iei de la capăt. Şi ai vrea să poţi să întinzi mâna şi să apuci marea de care te mai despart nici două săptămâni, dar pe care o simţi departe şi rece, ca şi cum ar fi doar un tablou cu care ţi-ai împodobit dormitorul fără să mai ai timp să te uiţi la el.

Şi atunci cobori privirea spre tine şi cum stai aşa, întoarsă pe dos, te uiţi care din eu-uri s-a lovit şi-şi trage după el piciorul bolnav că tot e la modă să ai probleme cu picioarele. Dar poate că acolo, pe dinăuntru, lucrurile nici nu sunt aşa de rele cum crezi tu. Poate e doar o răceală sau o infecţie banală care se manifestă mai puternic. Sau poate că soarele te-a lovit în cap când ai fost duminică de-ai pedalat ca nebuna, o oră întreagă, la o hidrobicicletă pe lacul Cişmigiu spre deliciul infantei. Sau poate că e vreo astenie de vară. Habar n-am dacă există aşa ceva, dar sunt sigură că iunie e o lună foarte bună ca să te pălească direct în moalele capului cu introspecţii, frici şi vreo angoasă mică.

Şi iar te uiţi la tabloul cu marea din capul tău şi iar dai să ţi-l apropii şi să spui, ca într-o incantaţie incaşă, Lefkada...fkada... kada... kada. Dar sunt zile când e mai bine să taci. Să nu spui nimic. Niciun nume. Al tău sau al vreunei insule greceşti. Mai bine tragi perdelele şi pătura peste tot ce se întâmplă. Peste zilele proaste. Peste tine care te plângi pentru că uneori te doare. Peste maşina care se strică. Peste jobul care a fost şi nu mai este cum a fost odată şi nu încetează să-ţi aducă aminte zilnic de asta. Peste eul ăla cu piciorul lovit. Peste genunchiul tău dureros cu menisc crăpat, că tot e la modă, care te împidedică să mai alergi. Peste cele două săptămâni care te despart până o să poţi să strigi în sfârşit: Lefkada...fkada... kada şi să speri că măcar unul din eurile tale va catadicsi să-ţi răspundă. Nici nu contează ce. Nici nu contează care. Orice. Oricare. Doar să puteţi sta iar de vorbă tu cu tine ca-n zilele bune.

– Pe ea o cheamă Miriam!

Rămăsesem cu ochii pironiţi pe scaunul de sub ea, mai mult decât s-ar fi cuvenit. Şi totuşi nu puteam să-mi iau ochii de la fierătania aia care parcă o luase în braţe, strângând-o şi ţintuind-o pe loc. Miriam avea zece ani când am cunoscut-o. Era prizonieră, încă de la naştere, într-un scaun cu rotile. Nu putea merge deloc. Nu o făcuse şi nici nu o va face niciodată.

Irina era înaltă şi slabă. Atât de slabă încât degetele de la mâini păreau nişte beţişoare gata să se frângă la orice atingere. Dar Irina trebuie să rămână slabă, pentru că altfel i-ar fi fost din ce în ce mai greu tatălui ei să o care în spate, de fiecare dată când mergea undeva cu ea. O nenorocire de mutaţie genetică lovise din plin familia Irinei. Şi ea şi verişorul ei sufereau de o boală care le strâmba dureros coloana, arcuind-o până când ajungea în formă de pod. Ea nu putea merge defel. Nici în picioare nu putea sta. Doar culcată, în fund, în braţe sau în scaun cu rotile. Doar aşa ajungea să se deplaseze. Irina nu mergea la şcoală pentru că nu putea, aşa că Irina învăţa acasă.

Am stat mult şi m-am gândit câtă durere şi nedreptate se ascunde în boala unui copil. Chiar şi acum când vă povestesc, simt cum un nod mare şi greu mi se urcă în sus, pe trahee, sufocându-mă doar de spaima că ceva rău ar putea să i se întâmple copilului meu. Dar printre noi sunteţi nenumăraţi cei care locuiţi deja cu boala în casă. Cei care aţi fost aruncaţi în luptă cu diagnostice îngrozitoare, fără să fiţi pregătiţi şi antrenaţi în vreun fel. Şi mai ales, fără întăriri. Am cunoscut nenumăraţi părinţi cărora sistemul – fie el medical sau de învăţământ – le-a trântit uşa-n nas pe motiv că nu au ce face cu nişte copii inapţi.

Şi chiar aşa, ce faci şi mai ales cum faci cu un copil bolnav? Un copil cu probleme, unele atât de complicate încât nu va exista niciodată vindecare, ci doar progrese şi ameliorare? Deşi nu vreau, pe cuvânt, nu vreau să dau niciun fel de sfaturi, cred că singurul medicament care funcţionează în toate cazurile este iubirea. Un copil, fie el bolnav sau sănătos, are nevoie în primul rând de dragoste şi de suportul familiei. Mă uit în jurul meu şi acolo unde văd oameni fericiţi şi echilibraţi, de obicei văd şi o poveste de familie fericită. Iar oamenii cu suflete strâmbate şi chircite de nedreptatea din copilăria lor sunt cu mult mai mulţi decât cei cu oasele strâmbate de boli. Sigur, cred că este mult mai greu să creşti şi chiar să iubeşti un copil bolnav, mai ales atunci când lupta împotriva bolii este fără sens şi trebuie doar să lupţi cu tine ca să accepţi până la urmă să trăieşti cu boala-n casă. Dar, cu atât mai mult, aceşti copilaşi au nevoie de dragostea familiei, pentru că ei nu se pot ridica singuri de jos atunci când cad. Iar familiile au nevoie de imens de mult sprijin şi suport pentru a nu capitula pe câmpul de luptă. O luptă pe care de multe ori o duc cu mâinile goale, în lipsa oricărei mâini întinse din partea societăţii.

Nu am vorbit niciodată cu părinţii lui Miriam şi nici cu cei ai Irinei. Eram şi eu copil pe vremea aceea, mult mai impresionată să descopăr cât de roşcată era prima şi cât de bine vorbea engleză cea de-a doua, decât să-mi dau seama că nu ne puteam juca de-a prinselea. Dar dacă le-aş întâlni astăzi pe stradă, cred că m-aş trezi în faţa unor oameni fericiţi că au reuşit ceea ce părea aproape imposibil. Să îndrepte cu iubire ceea ce viaţa părea că a strâmbat pe vecie.

Pentru că, dragi părinţi atât de încercaţi, Irina, fetiţa slabă şi diformă, a terminat şefă de promoţie cursurile unei facultăţi din Anglia pe care le-a urmat la distanţă. Cât despre Miriam, ei bine, fetiţa paralizată pe care am cunoscut-o demult, în Franţa, s-a căsătorit şi este astăzi mămica unui bebeluş sănătos. Şi sunt fericite. Şi nu sunt singurele. Lumea e plină de poveşti cu final fericit. Trebuie să ştiţi că de multe ori nu este nevoie de picioare ca să mergi înainte, ci doar de multă iubire, încredere şi putere. Şi uneori de o minune. Dar chiar şi ele există. Să aveţi parte de toate, dragi părinţi luptători!

Îşi trece mâna prin părul meu. Îmi place când face asta, mă lipesc toată de palma caldă care mă mângâie ca şi cum ar smotoci o blană de căţel. La un moment dat, mâna i se opreşte şi rămâne suspendată în aer ca o ghilotină mică şi delicată pe care, dintr-o dată, o lasă să cadă cu violenţa unui ţipăt ascuţit.
- Vaai, mama, ai nişte fire albe! Sper că nu începi să îmbătrâneşti!

Scutur din cap într-un gest de cal nărăvaş ce vrea să scape de căpăstrul vârstei. Apoi, pentru ea şi pentru mâna cea mică ce începe febrilă să-mi ascundă sub degete firele albe, mă adun şi spun detaşată.
- Stai liniştită. Încă nu.
Se opreşte din mângâiat şi-şi lipeşte nasul de faţa mea într-un gest ce mi-o aduce aminte de acum nişte ani când încerca să-şi îngroape toată faţa în obrajii mei cu o forţă aproape dureroasă.
- Promiţi?
Mă las pe spate şi invit o dâră de lumină să intre între noi. Afară, un tei tembel se pocneşte de geam, răspândind în toată camera  miros de ceai şi de guturai. Nu i-am înţeles niciodată pe băutorii de ceai. Un lichid cu arome şi mirosuri din cele mai bizare şi cu gând ascuns de boală. Doar ceşcuţele şi farfurioarele îmi plac. Aş putea avea colecţii întregi de seturi pentru ceai pe care să le umplu cu pământ şi-n care să cresc panseluţe.
- Promiţi?

Vocea mică nu cedează. Acum îmi caută cu îngrijorare privirea. Se agaţă de ea, mi-o trage în jos, mă face să las fără să vreau teiul de la geam şi să rămân cu ochii lipiţi de covor. Cam ponosit, ar trebui schimbat şi ăsta! Gânduri de om mare, îmi zic şi scutur încă o dată din cap când simt că se apropie căpăstrul de mine. Când eram de vârsta ei, mă gândeam că la douăzeci şi cinci de ani voi fi măritată, voi avea doi copii şi voi fi medic. La treizeci de ani urma să merg doar pe tocuri, să port taioare şi pălărie şi să mă duc în fiecare săptămână la manichiură. Şi bineînţeles, la treizeci de ani urma să ştiu tot şi să nu mai vreau nimic. Patruzeci nici nu exista.

O văd cum deschide gura, probabil să mă întrebe a treia oară. Mâna cea mică a adormit cuminte pe a mea departe de albul firelor care a speriat-o atât. Îmi iau adio de la tei şi florile dumisale, decid să las covorul în pace că merge încă, trag aer în piept şi cu cel mai tâmp şi fals zâmbet din lume spun cu o voce mai veselă decât aş vrea.
- Promit! Deocamdată.

Dau să o iau în braţe, să o las să-şi îngroape faţa în obrajii mei, să tragem pe nări mirosul de tei şi de vară. Dar ea se ridică, îşi scutură palmele una de alta disperată să arunce pe jos orice urmă de albeaţă din părul meu şi scutură din cap într-un gest de mânz nărăvaş ce se răzvrăteşte doar pentru că poate.
- M-am speriat. Mă gândeam că dacă tu îmbătrâneşti, eu încep să cresc mare. Şi personal, nu sunt pregătită pentru asta.

Nu ştiu când şi cum s-a reinventat ideea de serbare şcolară de sfârşit de an, dar ştiu sigur că, încă o dată, lucrurile nu mai sunt ce au fost şi nici ce se doresc a fi. Adică serbarea nu mai e serbare, ci petrecere, iar scopul nu are nicio legătură cu şcoala, ci mai degrabă se dovedeşte un prilej de a ne întâlni în oraş, cu copiii, eventual după ce ne-am certat sănătos pe organizare şi idei de locuri de joacă. Pentru că da, suntem mulţi părinţi în clasă şi fiecare e cu ideile, părerile şi bugetul lui. Şi, surpriză, chiar şi copiii au fiecare părerea şi preferinţele lui, ceea ce face ca de multe ori, petrecerile organizate pentru ei să-şi rateze scopul. Concluzia: după ce că ne-am agitat să-i scoatem în oraş la final de an şcolar, tot ei sunt nemulţumiţi!

Acestea fiind zise, am o propunere. O lansez şi eu aici că poate prinde. Şi oricum, în altă parte nu am unde. Ce-ar fi dacă i-am lăsa pe copii să-şi organizeze singuri petrecerea de sfârşit de an? Nu vorbesc aici de picii de grădiniţă, acolo nevroza este şi mai mare pentru că se lasă invariabil cu costume care de care mai ciudate. Am trecut şi noi prin diverse stadii de transformare de la Scufiţa Roşie, la Găină, Furnică şi Maştera din Cenuşăreasa. Propunerea mea vizează copiii mai mărişori, cei cărora poţi să le pretinzi iniţiativă şi spirit practic. Copiii aceia care abia aşteaptă să li se ceară părerea, să demonstreze că te poţi baza pe ei, care au nevoie să înveţe să negocieze, să cedeze şi să lucreze în grup.

Să zicem că prin mai, cu vreo lună şi ceva  înainte de terminarea anului şcolar, îi invităm pe copii să decidă singuri unde vor să-şi facă petrecerea de sfârşit de an. Pentru asta, le dăm un buget. E esenţial să ştie de la început pe ce se pot baza şi mai ales să nu rişte să se lovească de refuzuri ulterioare din partea adulţilor pe motiv că, măi copile, tu nu vezi cât costăăă?. Aşadar, un prim pas ar fi ca toţi părinţii din clasă să decidă o sumă pentru petrecere. Al doilea pas, zic eu, ar fi să-i ajutăm totuşi un pic să se organizeze. Putem să le propunem să lucreze pe grupuri de câte cinci, şase şi să aibă la dispoziţie o săptămână pentru a veni cu nişte prime propuneri de locaţie. Acum, eu sunt perfect conştientă că ăştia mici sunt aiuriţi şi că e greu să le ceri eficienţă, dar d-asta suntem prezenţi şi noi, adulţii. Pentru că da, trebuie să rămânem implicaţi dar nu ca să decidem, ci ca să ajutăm şi să facem muncă de cercetare. De exemplu, să dăm telefoane la diverse locuri de joacă propuse de copii ca să întrebăm de costuri sau de zile disponibile sau să ne oferim să ne ajutăm unii pe alţii cu transportul în cazul în care copiii decid să facem petrecerea la iarbă verde.

Învăţătorul trebuie musai să-şi dorească să se implice pentru că va fi nevoie să le explice în clasă ce presupune organizarea unui eveniment, care sunt paşii de urmat: stabilirea numărului de participanţi, a zilelor disponibile, a bugetului, etc. Să nu credeţi că este o pierdere de vreme, dimpotrivă un astfel de demers are mari şanse să se transforme într-o lecţie extrem de interesantă care cu siguranţă le va servi în continuare.

La fel de important- va trebui ca cei mici să aibă stabilit încă de la început un deadline. Să zicem, o lună de zile timp în care aşteptaţi-vă că vor dori să vorbească mai mult la telefon, că vor mai veni acasă cu liste peste liste de locaţii şi propuneri şi va trebui să staţi împreună pe Internet ca să aflaţi preţuri şi oferte. Cu alte cuvinte, vreo lună de zile o să faceţi pe secretara. Ziceţi merci că nu vi se cer şi cafele!

Pe de altă parte, dacă nu se respectă deadline-ul, atunci lăsaţi proiectul să eşueze şi petrecerea să nu mai aibă loc. Fait enough? Eu zic că da. Mi se pare esenţial în educaţia unui individ să i se înculce de timpuriu simţul responsabilităţii şi să suporte consecinţele faptelor sale.Probabil că prima petrecere va fi un eşec. Probabil că cei mici se vor certa între ei, vor uita ce au de făcut, vor lăsa totul pe ultima sută de metri şi vor alege o locaţie numai să nu rămână făr' de serbare. Nu interveniţi decât dacă v-o cer. Şi da, lăsaţi-i fără petrecere dacă se va dovedi că nu s-au descurcat. Sau mergeţi la locul ales de ei şi nu criticaţi neregulile, cel puţin nu de faţă cu copiii. Ideea unei astfel de petreceri este de a le da copiilor încredere şi bucuria lucrului făcut de ei. Ar fi şi o bună ocazie de a se descoperi mai bine unii pe alţii, de a vedea cine ştie să negocieze, cine să cedeze, cine are stofă de lider şi tact, cine se înfurie şi cine dă cu pumnul în masă şi plânge când nu se face ca el.  Chiar şi pentru dascăl ar fi un bun prilej de a-şi cunoaşte clasa şi altfel decât stând smirnă, în bănci.

Am întrebat-o pe Ana mea ce părere ar avea de o astfel de idee, mai ales că petrecerile din clasa ei au provocat multiple discuţii şi nemulţumiri. După zece minute, începuse deja să se organizeze cu voce tare. A trebuit să o opresc şi să-i spun că era doar o idee de-a mea, fără nicio perspectivă reală de a se concretiza. Sau poate...

Personajul din imagine se numeşte Tirin, nu Tiri cum înţelesesem eu iniţial de la gazda noastră care a binevoit să ni-l lase la pachet cu apartamentul. Dacă imaginea nu este suficient de concludentă, atunci permiteţi-mi să vă spun că este vorba de o pisică obeză care ne-a terorizat preţ de patru zile cât am fost nevoiţi să convieţuim la Barcelona. Aveţi aşadar grijă când închiriaţi apartamente de pe situri gen airbnb sau wimdu să citiţi cu atenţie comentariile chiriaşilor pentru a descoperi la ce să vă aşteptaţi. În cazul nostru, prezenţa pisicii era complet trecută sub tăcere de proprietar, dar deconspirată de un  turist binevoitor care nu a părut deranjat nici de insistenţa cu care mâţa dărâma uşile noaptea ca să intre peste noi în cameră şi nici de maldărul de păr lăsat inclusiv peste farfurii, tacâmuri, perne, pături sau filtrul de cafea. În rest, era drăguţă, pufoasă şi cu un apetit ieşit din comun.


Bun, hai să trecem şi la Barcelona. O să încep prin a vă spune că oraşul ăsta este complet diferit de cel pe care mi-l imaginam eu. Pe măsură ce te plimbi dintr-un cartier în altul, ai senzaţia că treci dintr-o ţară în alta. Te duci seara pe Las Ramblas, zici că parcă eşti pe Champs Elysées dacă te uiţi la clădiri, şi în Pigalle, dacă te uiţi la vânzătorii ambulanţi, fetele ieşite la produs, cârciumile gălăgioase şi găştile de cartier. Noi am ajuns aici în prima seară şi recunosc că nu mi-a picat prea bine, mai ales când într-o frumoasă piaţetă, cu fântână la mijloc şi restaurante pe margine, a debarcat o maşină de poliţie cu girofaruri şi a intrat în mijlocul unui grup cu aspect bizar, bâţâit ciudat din picioare şi tremurat de mâini.