– Dă-ţi cuvântul de onoare că nu tu eşti Moş Crăciun!

Se ţine dreaptă în faţa mea, cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu vocea tremurândă. Mă uit la ea şi ştiu că momentul acela a venit. Ştiu că acum nu va mai fi ca anul trecut când m-a sunat la birou şi mi-a zis „ştii, copiii de la şcoală mi-au spus că părinţii sunt de fapt Moş Crăciun. E adevărat?” Atunci am întrebat-o ea ce crede. Şi am decis să vorbim acasă. Doar că în seara aia a venit la mine, m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce mică, de fetiţă, „în legătura cu discuţia noastră, nu cred că vreau să vorbim. Eu cred şi îmi e de ajuns.”

Dar acum, uite-o în punctul acela unde nu mai există drum de întors: la cuvântul de onoare, fără de care omul nu e nimic – sau ce-ar rămâne din el ar fi infim şi fără rost.


– Dacă vrei, putem spune că eu sunt. Dar nu eu, cea de toate zilele. Ci eu, aşa cum mă transformă magia sărbătorii.

Face ochii mari şi două lacrimi o pornesc la vale şi se înfig în pământ. O trag spre mine şi o ţin în braţe, legănând-o ca atunci când era mică şi avea nevoie să respire iubire de fiecare dată când simţea că se sufocă de tristeţe.

– Nu înţeleg.

– Uite, pune mâna pe aer. Poţi? Dar ştii că e acolo, aşa-i? Tot așa, nici dragostea nu se vede, dar o simţi, nu?

Trage aer în piept şi rămâne parcă pe margine, la hotarul dintre două lumi. Să facă un pas înapoi sau să se ducă înainte? Nu ştie şi îşi plânge la mine în braţe nehotărârea.

– Dar dacă nu există Moşul, înseamnă că m-ai minţit?

– Păi, ia să vedem. Pune mâna pe mine. Exist? Mă simţi? Vezi, Moşul există. Toţi cei care vrem să intrăm în poveste putem fi Moş Crăciun pentru cineva. Pentru că ştii, tot ce trebuie să faci este să te laşi purtat de poveste. Dacă aerul există, dar nu-l poţi ţine în pumni, şi magia există, chiar dacă nu poţi să o apuci. Atât. Dar poţi  să o laşi să vină la tine, să te bucuri de ea şi să o trimiţi şi altora. De Crăciun, de Paşte şi de Moş Nicolae nu împărţim daruri, ci dovezi de iubire.

I-am povestit atunci că într-o sărbătoare e vorba în primul rând de bucurie. De o fericire în plus. De a te lăsa dus de poveste până acolo unde tot ceea ce contează este să obţii zâmbetele celorlalţi. Şi nu, nu am minţit-o. Pe de o parte, pentru că exist, cum există toţi cei care dăruiesc ceva, cât de mic, în zilele de sărbătoare. Iar de pe altă parte pentru că de când era mică, mititică, i-am spus că poveştile nu sunt minciuni. Sunt vise cu care ne hrănim.

– Mama, nu ştiu de ce, dar simt că am pierdut ceva şi mă doare!

Înţeleg bine despre ce vorbeşte. Aş vrea să-i spun că şi eu simt acelaşi lucru, că şi pentru mine e greu să-l văd plecând pe Moşul cel cu barbă albă  din povestea familiei mele. Dar ştiu că nu l-a dat nimeni afară, ci că pur şi simplu venise vremea să plece. Mă bucur însă să o văd că e atentă la ceea ce i se întâmplă acolo, pe dinăuntru. Ştiu că nu i-a fost deloc uşor să se decidă, să pună întrebarea, să afle răspunsul, dar faptul că are curajul să facă schimbări când simte că e pregătită îmi dă şi mai multă încredere în ea.

Acum o văd cum caută să-şi rescrie povestea. Ca acei copii cu părinţii în prag de divorţ, simte nevoia să afle ce se va întâmpla cu ea, cum vom face de acum înainte.

– De acum, şi tu poţi să fii Moş Crăciun. O să vezi cât e de frumos să cauţi şi să imaginezi bucurie pentru alţii. Să te gândeşti, să te pregăteşti, să aştepţi să-ţi vină inspiraţia, să zâmbeşti singură, la tine în cameră, doar imaginându-ţi zâmbetul celuilalt când va deschide cadoul. Şi nici nu contează ce este. Important este de la cine este. Şi că este. Chiar şi când vei fi singură, căci vor exista şi momentele din astea în viaţa ta, să nu uiţi ca de Crăciun să-ţi faci un cadou, cât de mic. Dar să ţi-l faci.

Aşa s-a terminat o poveste. Dar a început o alta. Pentru ea, care învaţă să se bucure de bucuria celorlalţi – şi pentru mine, care abia aştept să văd ce o să primesc. Pentru că da, anul ăsta la noi o să vină şi un Moş mic. Şi gândul la el mă face să zâmbesc singură, la mine în cameră.