Cred că bătuse de miezul nopții când am întors și ultima filă a cărții care m-a ținut de mână în ultimele săptămâni. Am închis ochii odată cu cartea și mi-am adus aminte de o zi de toamnă târzie, cu soare molcom și frunze moarte. Eram în anul doi de facultate când profesorul Ștefan Cazimir a intrat în amfiteatru, ne-a pus să ne strângem lucrurile și să ieșim cu el în stradă, să vă duc să vedeți cu ochii voștri unde zace inspirația. A fost atunci un moment de revelație pentru mine, bucureșteancă get beget, crescută în buricul târgului, dar ignorantă întru totul când venea vorba de dedesubturile și cotloanele unui oraș care-mi servea mai mult de adresă decât de identitate. Undeva pe lângă fosta mahala a bisericii Lucaci, aproape de strada Parfumului, se află strada Anton Pann. Case dărăpănate pe care doar un ochi cunoscător știe să le vadă dincolo de realitate. Am stat acolo, ca niște copii cuminți, să ascultăm povești. Povești despre un București pe care îl vedeam povestit, desfăcut în bucăți ca pe un pepene copt și ne minunam ca proștii că parfumul de altă dată nu ne răzbise până atunci prin toate câte citisem. Acolo, la mormântul lui Anton Pann, Bucureștiul mi-a arătat o altă față.

De asta mi-am adus aminte aseară când am terminat de citit Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. O carte care nu te mai lasă în pace, care te trage în ea precum nisipurile mișcătoare, care te duce la fund în măruntaiele unui București fanariot, o urbe haotică unde parfumurile orientale se împreună zgomotos cu duhoarea grea de noroi, sărăcie, țigănie, mâl și putrefacție. Totul însă se construiește armonios pe străzile din jurul mănăstirii Colțea, până sus la Mitropolie, peste Dâmbovița, până-n vârful turlei bisericii Radu Vodă, în curțile boierilor, în hanurile Șelari și Zlătari, învăluite în fum de ciubuc și muzici ce trezeau inimi și simțuri, între mlaștinile din jurul orașului, în prăvăliile din Lipscani, în curțile pline de țigani înrobiți, printre picioarele boierilor strânși la divan, sub fustele femeilor, printre cuvinte arhaice sau deochiate.  Printre toate acestea – o poveste de iubire. A croitorului grec, Ioanis, ajuns Leun, cu țiganca roabă Maiorca. În spatele ei însă, sau, mai bine zis, odată cu ea, se țese povestea de iubire a străinului pentru un oraș care îl prinde în mrejele lui, îl anihilează până la a-i da un alt nume – apoi îl naște din nou, îl prinde și-l asumă ca să nu-i mai dea drumul vreodată.

Manuscrisul fanariot este o carte cu gust, miros și culoare. Fiecare pagină te face să te lingi pe buze de gustul mirodeniile orientale, al covrigilor cu susan, al boabelor de năut dar și al ardeilor puși la uscat sau al zarzărelor din curțile oamenilor; fiecare pagină te îmbracă în șalvari, îți îndeasă pe cap turbane sau fesuri înfășurate în saricuri, îți așează la picioare mătăsuri colorate; fiecare pagină aduce până la tine, cititor, șoapte și țipete, blesteme și suspine, zgomote ieșite din pântecul unui oraș în care, dacă ești bucureștean ignorant ca mine, ajungi să-ți dai seama că stai ca-ntr-un cuib sub care nu știi ce se-ascunde.

E o carte pe care mi-ar plăcea să o știu recomandată elevilor de liceu, la orele de istorie. Nu doar pentru munca reală și uriașă de documentare pe care se sprijină, cât mai cu seamă pentru apropierea umană, organică de un oraș pe care mulți îl ignorăm din necunoaștere.