vineri, 11 decembrie 2015

De vorbă cu Eric Emmanuel Schmitt

L-aţi citit? Normal că da, ca aproape toată populaţia feminină de o anumită vârstă de la noi şi din multe alte părţi ale lumii. Am înţeles că până şi-n China este la mare căutare. De unde deducem că eternul feminin se face şi se desface peste tot la fel. Şi chiar dacă devii rapid conştientă că jocul literar în care ai fost atrasă nu este nici tulburător de profund, nici debordant de imaginativ, totuşi te laşi purtată de el cu plăcerea cu care te descoperi în oglindă. Şi cărei femei nu-i place să se oglindească? Mă rog, dacă nu vă place, mă îndoiesc că veţi aprecia opera lui Eric Emmanuel Schmitt. La el, scrisul este făcut să simplifice situaţiile, frazele par să scoată personajele din încurcături, să le pună pe drumul cel drept spre un deznodământ făcut nu atât să surprindă, cât să rezoneze cu viaţa de dincolo de coperţi.

L-am cunoscut pe Eric Emmanuel Schmitt în persoană. Nu din sala Ateneului şi nici de la coada pentru autografe, ci în timpul unui eveniment organizat de librăria francofonă Kyralina şi care s-a încheiat cu un interviu pe care mi l-a acordat.

Ştiţi, de multe ori – de fapt, de cele mai multe ori, dacă stau să mă gândesc bine – în momentul în care tu, jurnalist, ai de făcut un interviu cu o personalitate, există două spaime majore. De fapt, trei. A treia mai ales în cazul femeilor. Prima este să nu care cumva să pari prost. Chiar dacă nu ai citit nimic scris de cel din faţa ta sau nu i-ai ascultat muzica sau nu ai înţeles o iotă din teoriile lui politice, important este să nu se vadă. A doua este să nu nimereşti peste un intervievat monosilabic; ştiţi voi, genul care nu are chef de vorbă şi atunci cu atât mai rău te simţi prost pentru că ţi se pare că nu eşti în stare să pui întrebări care să-l facă să-şi dorească să răspundă. Şi a treia spaimă este să nu păţeşti vreo nenorocire tehnică: să se blocheze reportofonul, să rămâi fără baterii, să fi uitat nu ştiu ce cablu acasă.

Revenind la Eric Emmanuel Schmitt, ei bine, a fost o reală plăcere să-l ascult vorbind, mai ales că o face cu dezinvoltura omului angrenat într-o şuetă şi nu cu emfaza unui profesor venit să ţină un discurs. Dovadă că la sfârşit toate femeile venite pentru autografe s-au relaxat şi au început să pluseze şi să-i ceară permisiunea să facă poze cu el. Deşi are la bază o formaţie de filozof, deşi este unul din cei mai prolifici scriitori contemporani, deşi cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi, şi-a început discursul cu o afirmaţie interesantă (pe care, fie vorba între noi, a mai spus-o şi cu alte ocazii, dar e a lui şi e pertinentă). A spus „oamenii îmi spun merci pentru cărţile mele, nu bravo! Personal, apreciez oamenii care se cunosc pe sine şi se prezintă aşa cum sunt şi nu aşa cum şi-ar dori ei, sau cum se aşteaptă ceilalţi să fie. Îmi aduc aminte că l-am auzit spunând la un moment dat că atunci când scrie, o face nu doar pentru prietenii lui intelectuali, ci şi pentru cele două bunici cu o educaţie limitată, dar inteligente şi spirituale. Fair enough!

Deoarece interviul a fost cerut doar în numele postului de radio pentru care lucrez, nu mi se pare etic să-l traduc şi să-l public pe blog. În schimb, este disponibil pe soundcloud.com în varianta originală, aşa că dacă vreţi en français dans le texte, daţi play. Dacă nu vreţi, nicio problemă. Cărţile lui vorbesc foarte bine în locul lui. Ultima, încă netradusă în română, La nuit de feu, vorbeşte realmente despre el şi despre călătoria pe care a făcut-o în deşert şi în urma căreia a devenit din ateu, credincios. Este o carte interesantă şi complet diferită de cele cu care s-a învăţat publicul feminin. Pentru că, spre deosebire de majoritatea cărţilor lui, este scrisă la persoana întâi şi pentru că subiectul este diferit şi exploatat mai ales de filozoful Eric Emmanuel Schmitt şi mai puţin de romancier.

Despre ce mi-a plăcut cel mai mult să vorbesc cu Eric Emmanuel Schmitt? Despre copii. E de altfel întrebarea cu care se încheie interviul: despre personajele copii. Mi-a plăcut că nu-i foloseşte pentru că sunt fragili, ci pentru că ştiu să se mire. Mi-a plăcut asta. Şi mi-a plăcut întâlnirea. Doar că a fost prea scurtă. Mai mult nu am obţinut. Dar am autograf. Nu am cum să vi-l arăt acum, aşa că e musai să mă credeţi pe cuvânt.


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes