De când a venit primăvara şi deci ploile şi vântul şi vremea rea în fiecare weekend (taci că acum a apărut soarele!), ne-am găsit o nouă distracţie: mersul la film. Pentru un părinte, filmele prezintă nenumărate avantaje: îţi permit să stai jos. Apoi, poţi să te gândeşti liniştit la ale tale preţ de vreo oră şi jumătate fără ca cineva să te întrebe din cinci în cinci minute dacă ai chef să te joci. De când cu filmele dublate şi cu pop cornul, poţi şi tu, în sfârşit, să taci când eşti treaz. Sau poţi chiar să profiţi de întuneric şi să închizi ochii câteva minute.

Sigur, nu toate sunt roz când te duci la film. Cel mai dureros aspect este preţul. Mai ales când copilul pândeşte de mult desenul cu pricina şi vrea să-l vadă exact în ziua în care apare pe ecrane. Sigur, voi nu aţi ştiut că e premiera decât odată ajunşi la casa de bilete. Apoi, sunt diverse inconveniente legate de ochelarii 3D. Nu stau eu să fac pe doctorul, întrebaţi unul şi veţi vedea că nu e chiar în regulă să duceţi copiii mici la astfel de filme. Şi cel de-al treilea aspect este legat de vecinii de scaun. Spre deosebire de parc sau de cofetărie unde poţi fugi dacă te trezeşti în coastă cu un părinte adept al sloganului copilul meu poate să facă ce-l taie pe el capul, eu nu-i voi spune nimic, ei bine în sala de spectacol nu ai unde te ascunde. Degeaba încerci să ignori glăsciorul suav care, din două în două minute, comentează fiecare secvenţă şi repetă cu voce tare numele fiecărui personaj, el va fi acolo nestingherit şi neoprit de nimeni pe toată durata spectacolului. Uneori, doar simplul vorbit nu e suficient. Atunci începe bâţâiala şi lovitul scaunului din faţă- adică fix cel pe care staţi voi. Prima dată vă întoarceţi discret să evaluaţi situaţia. De cele mai multe ori, situaţia are sub cinci ani (deşi de cele mai multe ori pe bilet scria clar că spectacolul e recomandat de la 7 ani în sus, dar nah, nu o să ne încurcăm acum în amănunte) şi e însoţit de un adult surâzător şi zen pentru că rolul lui nu implică defel educaţie, ci doar camaraderie şi iubire necondiţionată. Aşa că la un moment dat, dornic să-i pună isteţimea la încercare, însuşi părintele provoacă discuţii în timpul filmului, ca nu care cumva să tacă micuţul şi să nu-i zbârnâie neuronii. De un astfel de cuplu tată-fiu am avut eu parte în weekend, la Kung Fu Panda 3. By the way, filmul e foarte fain. Nouă ne-a plăcut foarte tare.

Acum, să mă înţelegeţi. Eu nu am nimic cu copilul. Cel mic nu are nicio vină. E absolut firesc să simtă nevoia să se exprime, să comenteze, să întrebe. Mai mult, deşi Ana mea are aproape unsprezece ani, nu am uitat cum au fost primele noastre filme sau spectacole împreună. Cum luam bilete doar la margine de rând ca să putem ieşi repede dacă se cerea acasă sau se plictisea. Cum tot ce conta pentru mine era să stea şi să nu plângă. Atât. Dacă ar fi fost după mine, putea să vorbească şi să întrebe în gura mare tot filmul, important era să  nu o ia la fugă printre rânduri şi să nu înceapă să se frichinească. Dar asta nu însemna că tăceam din gură şi mă uitam ca proasta cum copilul meu trăncănea şi dădea din picioare, deranjând alţi oameni. Concret, m-aş fi aşteptat ca măcar la a treia privire piezişă pe care i-am aruncat-o, domnul din spatele meu să aibă o tentativă, cât de mică, de a-l face pe băieţel să vorbească mai încet. Dar nu! Keine tentativă! Ba dimpotrivă: la un moment dat, a început să-l încurajeze să-i povestească şi lui din trailer.

Ştiu că uneori copiii sunt micuţi şi e greu să le pretinzi să tacă din gură sau să stea locului. Înţeleg perfect. Dar atunci, poate ar fi bine să mai aşteptăm să crească înainte de a-i duce la film sau la teatru. Părerea mea!