A fost ceva cu ziua de ieri. Ceva în ea. A fost ca și cum undeva, cineva s-a gândit să o culeagă de pe raftul cu zile, să o împacheteze frumos, să-i pună o fundă și să mi-o facă apoi cadou. Nu are rost să spun tot ce a avut ziua de ieri, toate bunele ei – mai ales în vorbe; o să vă spun doar o poveste. Adevărată, ca toate poveștile în care vrei să crezi și uneori chiar e bine să crezi.

Ieri de dimineață începuse ca orice dimineață de-a mea din ultimul timp. Un pic complicat. La un moment dat, să zicem pe la ora nouă (dar nu contează, putea fi și opt sau zece), cum urcam eu pe Schitu Măgureanu, văd o umbră sprijinită de gardul de la Cișmigiu. O pată neagră tremurândă, în contrast cu florile rozalii ale unui corcoduș ce se încăpățâna să se împrimăvăreze cu toată ploaia și vântul de afară. Ajung mai aproape și văd o femeie pipernicită, în niște haine lungi ce-i fluturau pe trupul împuținat. Plângea și se ținea de gard. Mă opresc și pun o mână pe ea.
— Sunteți în regulă?

Întoarce către mine o fața suptă cu două găuri mari, pline de apă, în loc de ochi. Habar nu am ce vârstă să-i dau. Poate avea la fel de bine cincizeci sau șaptezeci de ani.
 — Mi-e rău. Aveți ceva dulce? Orice?

Mă caut în geantă și dau peste un Tic Tac. I-l dau și o văd cum se repede la el și-și vâră două pastile deodată, în gură. În față, mai are doar doi dinți.
— Nu îmi e bine. Mi-au furat portofelul. Vin de la poliție. Măcar actele să mi le găsească.

Plânge cu lacrimi amare, prăbușită parcă sub povara a ceva mai presus de portofel.
— Vreți să vă chem un taxi să vă ducă acasă? Vi-l plătesc.
Își șterge nasul cu mâneca.
— Sunt din Oltenița. Mergeam la autogara Obor. Mă duc cu 66, cu troleibuzul. Și apoi iau maxi-taxi. Dar acum...

Plânge tare. Scot o bancnotă și i-o dau. Să-și plătească biletul. Brusc, rămâne cu banii în mână și cu ochii pironiți pe mine.
— Dar tu?! Tu, mămică? Mai ai vreun ban?

Dau din cap că mă descurc. Afară ploaia se întețește și crengile abia înfrunzite ale corcodușului se scutură într-o ploaie de floricele roz. Plânsul ei a devenit molcom, ca un obicei. Mă ia în brațe și mă ține acolo ca pe un copil. Plâng și eu. Nu de mila ei, de a mea. Nici nu-mi pasă dacă e adevărat că a rămas fără portofel sau dacă e o formă de a cerși. Mă simt bine acolo, în îmbrățișare.
— Cum te cheamă? Zi-mi măcar un nume, să știu pe cine să pomenesc!

Nu cred în nume. Cred în gânduri. Nu dau nume. Doar mă uit la ea și-i zâmbesc.
— Să aveți o zi bună!

O văd cum mă petrece cu privirea și-mi șoptește: mă voi gândi la tine, mă voi gândi cu toată dragostea!

Și chiar cred că a făcut-o. Pentru că ce a urmat, a fost cu multă bucurie și ajutor. Într-un fel, m-am simțit ca-ntr-o poveste. Parcă aș fi cunoscut-o pe Sf. Vineri. Și nu, nu mi-a dat să-mi aleg un cufăr și nici să am grijă de jivinele ei. Mi-a dat doar un pic de soare și mi-a împrimăvărat ziua.